Patruzeci de minute până la închidere, și Ioana Petrescu încă mai freca tigaia de la gogoșile cu gem, în gheretă, pe colțul cu strada Covaci din Vechiul Centru al Bucureștiului. Mâinile îi miroseau a ulei de floarea-soarelui și a scorțișoară, și avea o bășică veche, albă, pe încheietura degetului mare, de la o stropitură din urmă cu o săptămână. Nu avea de unde să știe că ziua aceea avea să fie povestită luni de zile de tot cartierul.
A auzit mai întâi motorul. Un Lamborghini negru, mat, s-a oprit exact în fața gheretei ei, blocând un rând de taxiuri. Din el a ieșit Andrei Dumitrescu, într-un costum care costa cât luaseră ei pe gogoși într-o lună întreagă. Fiul lui Corneliu Dumitrescu, omul din spatele unui lanț de hoteluri de pe litoral și al unei firme de construcții cu birouri și la Cluj.
Nu era prima lui vizită. Venea de trei luni, mereu seara, mereu cerând "două gogoși, fără pudră, cu gem de caise dacă mai aveți". La început, Ioana se gândise că poate vine să verifice ceva legat de autorizația gheretei. Apoi, că e un client ciudat, cu bani de aruncat. Abia a treia săptămână a priceput — venea pentru ea. Nu îi spusese nimic despre asta nimănui, pentru că nu avea cui — bunica ei, singura cu care vorbea despre lucrurile astea, murise cu puțin înainte, iar restul familiei era departe, la Craiova.
În ziua aceea, Andrei nu a mai cerut gogoși.
A scos din buzunarul de la piept o cutiuță mică, roșie, și a îngenuncheat direct pe asfalt, lângă tejgheaua improvizată din tablă, cu ulei încins sfârâind la zece centimetri de genunchiul lui.
— Ioana, m-am îndrăgostit de tine prima dată când te-am văzut strigând la un client care voia să plătească cu cardul la o gheretă fără POS. Vrei să te măriți cu mine?
Strada s-a oprit. Vânzătoarea de flori de la colț a lăsat găleata jos. Un taximetrist a tras pe dreapta ca să se uite. Cineva a filmat cu telefonul.
Ioana, cu un prosop de bucătărie pe umăr și făină pe obraz, a pus tigaia pe o parte și s-a șters pe mâini, deget cu deget, de parcă voia să mai întârzie un minut înainte să răspundă.
— Ridică-te de pe jos, Andrei. O să-ți arzi costumul la genunchi și n-ai să mai poți explica nimănui de ce.
Nu a spus nici da, nici nu. Dar nici n-a refuzat. Iar în clipa aia, înainte să poată ea răspunde ceva mai mult, un Mercedes argintiu a tras în viteză lângă bordură, aproape lovind o bicicletă parcată.
A ieșit Cristina Dumitrescu. Blană pe umeri, în octombrie, la treizeci de grade afară, ochelari de soare la ora opt seara.
— Andrei! Ce faci?! Te-ai apucat să cerșești în genunchi în fața unei vânzătoare de covrigi?
— Mamă, te rog…
— Nu te rog eu nimic. M-a sunat Costel, șoferul, mi-a trimis poza de pe telefon. Tocmai ieșeam de la salon.
S-a întors spre Ioana, privind-o de sus în jos, de la șorțul pătat la papucii de cauciuc.
— Draga mea, înțeleg că ai nevoie de bani. Toți avem nevoie. Dar fiul meu nu se căsătorește cu o vânzătoare stradală. O să-ți dau cinci mii de lei acum, în numerar, din poșetă, și tu dispari din viața lui diseară. E o afacere bună pentru tine.
Mulțimea strânsă pe trotuar a scos un "ooo" colectiv. Un bărbat cu sacoșe de la piață a murmurat "ce rușine". Andrei s-a ridicat, roșu la față, dar fără să găsească imediat cuvintele.
Ioana nu a tremurat. Mâna ei rămase pe marginea tigaii, nemișcată, în timp ce uleiul continua să sfârâie.
— Doamnă Dumitrescu, cheia asta — a scos din buzunarul șorțului o cheie veche, grea, cu un ciob de email verde pe cap — a fost a bunicii mele. Locuia la etaj, chiar aici, deasupra gheretei, și de trei ani îi fac eu gogoșile pe care nu mai putea să le frigă din cauza mâinilor. Acum două luni a murit, și mi-a lăsat clădirea prin testament. Toată clădirea.
A pus cheia înapoi, a luat telefonul din buzunarul șorțului — un telefon vechi, cu ecran crăpat în colț — și a apăsat un singur buton de apel rapid.
— Tanti Mihaela? Da, acum, dacă poți. Sunt pe Covaci, lângă Caru' cu Bere. Adu, te rog, dosarul de la bunica, cel cu actele de la notar.
A pus telefonul înapoi în șorț, s-a aplecat, a tras cortina de prelată peste gheretă și a așteptat, cu brațele încrucișate, privind-o pe Cristina Dumitrescu drept în ochi.
— Ce dosar? — a întrebat Cristina, cu o voce dintr-o dată mai nesigură.
A trecut aproape o jumătate de oră — timp în care nimeni de pe trotuar nu s-a mișcat de acolo — până când un Audi negru s-a strecurat pe strada îngustă și s-a oprit pe trotuar, pe jumătate pe linia continuă. Din el a coborât o femeie de vreo cincizeci de ani, în costum gri ușor șifonat, cu o servietă de piele uzată sub braț. Mihaela Oancea, sora mamei Ioanei, comisar-șef adjunct la Direcția Generală Anticorupție — venise direct de la birou, fără să se mai schimbe.
— Am luat tot ce era pregătit — a spus Mihaela, întinzându-i o mapă simplă, de carton, cu colțurile uzate. — Extrasul de carte funciară, testamentul autentificat, și actele pentru contractul de joi.
Ioana a deschis mapa chiar acolo, pe tejgheaua gheretei, între o tigaie unsuroasă și un borcan de gem de caise pe jumătate gol. Pe prima filă, un extras de carte funciară: imobilul din strada Covaci nr. 14, parter și etaj — clădirea exact sub ferestrele în care locuise bunica, cu spațiul comercial de la parter pe care Andrei Dumitrescu Senior îl voia de un an pentru al treilea lui hotel-boutique din centrul vechi. Caru' cu Bere era doar peste drum, la câțiva pași.
— Nu știam nici eu toată povestea până acum două luni — a spus Ioana, mai rar, întorcându-se spre Mihaela. — Tanti, tu știai de ofertele alea?
— Trei, de la firma de avocatură a lui Corneliu. Bunica ta mi le-a arătat pe toate, le-a refuzat pe toate. Ultima acum un an.
Cristina a albit puțin.
— Tu… tu nu ești…
— Sunt Ioana Petrescu. Vând gogoși aici de trei ani, de când am terminat Facultatea de Arhitectură — nu pentru bani de la părinți, ci pentru bunica, care nu avea pe altcineva s-o ajute la gheretă. Clădirea asta e acum a mea, în posesie deplină.
A întors fila. Un contract preliminar de vânzare, nesemnat încă, pentru spațiul de la parter — către un lanț de cafenele, nu către Dumitrescu Development.
— Bunica avea o ofertă pe masă de la concurența directă a familiei tale. O semnez joi.
Cristina Dumitrescu a pălit de tot. Blana de pe umeri parcă s-a făcut dintr-odată prea groasă pentru seara aceea de octombrie.
— Nu am vrut să… eu nu știam cine ești…
— Nu trebuia să știți cine sunt pentru a nu mă jigni pe stradă, doamnă. Era suficient să nu o faceți.
Andrei stătea lângă mașina lui, cu cutiuța roșie încă în mână, privind-o pe Ioana cum închide mapa și o dă înapoi mătușii ei.
— Ioana, te rog, mama nu a vrut…
— Andrei, tu ai venit în genunchi pe asfalt, în fața unui client de trei luni, fără să-i fi spus mamei tale vreodată un cuvânt despre mine. Asta e curaj, sau poate doar frică de ce-ar fi zis ea înainte. Dar mama ta a venit și m-a numit "vânzătoare stradală" cu bani de poșetă, înainte să afle un singur lucru despre mine. Atât am nevoie să știu despre voi doi.
A luat cheia veche din buzunarul șorțului, cea cu ciob de email verde, și a ținut-o în pumn câteva clipe.
— Clădirea asta rămâne a mea. Contractul cu cafeneaua se semnează joi, la notarul Berevoianu, ora zece fără un sfert. Tatăl tău poate să-și facă hotelul pe altă stradă din București — orașul ăsta mai are destule.
S-a întors spre taraba ei, a ridicat cortina de prelată și a reluat tigaia cu gogoși, exact de unde o lăsase. Bășica veche de pe degetul mare s-a frecat ușor de mânerul cald, și a strâns din dinți o clipă, dar mâna i-a rămas la fel de sigură ca înainte — a lăsat totuși, pentru o secundă, prea mult ulei să se scurgă dintr-o gogoașă pe hârtia absorbantă, pentru că gândurile îi mai erau încă pe trotuar.
Mulțimea de pe trotuar a început să se împrăștie, murmurând. Cineva a aplaudat scurt, fără convingere. Taximetristul care trăsese pe dreapta a pornit motorul și a plecat, clătinând din cap și râzând de unul singur.
Cristina Dumitrescu s-a întors spre Mercedes fără o vorbă, cu ochelarii de soare puși la loc, deși afară se lăsa deja întunericul. Telefonul ei a sunat chiar când punea mâna pe portieră — pe ecran, "Corneliu" — și a răspuns cu o voce pe care Ioana n-a mai auzit-o, mult mai mică decât fusese cu o jumătate de oră în urmă, pe trotuar.
— Nu e nimic, dragă… da, vin acum… o să-ți explic când ajung.
Andrei a mai rămas câteva clipe, cu cutiuța roșie în palmă, uitându-se la tejgheaua de tablă, la vânzătoarea cu șorț pătat care tocmai decisese, cu o cheie și un contract, soarta unei afaceri de familie de milioane de euro.
N-a mai întrebat nimic. A intrat în Lamborghini și a plecat, iar strada Covaci a rămas la fel cum fusese cu o oră în urmă — cu excepția faptului că, de joi, numărul 14 avea să aibă o firmă nouă pe fațadă, și nu una cu numele familiei Dumitrescu scris pe ea.
