Mihai Dobrescu a vrut toată viața un băiat. Avea numele pregătit de ani buni — Andrei. Soarta a râs de el de trei ori: Larisa i-a dăruit trei fetițe, una după alta, la Spitalul Municipal din Brașov.
— Uită-te la ele, Mihai, sunt niște minuni, nu niște dezamăgiri, îi spunea nevasta lui, Larisa, de fiecare dată când îl prindea privind pe fereastră cum vecinul de la etajul trei joacă fotbal cu cei doi fii ai lui, în parcarea blocului.
El dădea din cap și zâmbea. Fetele lui erau, într-adevăr, extraordinare. Ioana, cea mare, avea unsprezece ani și practica karate de doi ani — bătea băieți de clasa a șasea la antrenamente. Gemenele Rebeca și Cristina, de opt ani, erau în stare să demonteze orice jucărie din casă ca să vadă cum funcționează pe dinăuntru.
Dar dorul de fiu nu-l lăsa pe Mihai în pace. Îl simțea ca pe o durere de dinte care tace o vreme și apoi se trezește brusc.
Fetele aveau, la rândul lor, o obsesie: un animal de companie.
— Nu, se opunea Mihai de fiecare dată. Un câine latră toată ziua, o pisică rupe tapetul, un hamster miroase, un papagal te înnebunește de la ora șase dimineața.
— La Maria de la bloc C sunt doi câini și n-a căzut tavanul! se revolta Ioana, dar tatăl ei rămânea de neclintit.
— Găsim noi o soluție, promitea Rebeca, care nu renunța niciodată.
Ziua de naștere a lui Mihai se apropia — pe 24 octombrie, exact peste câteva zile. Cele trei fete s-au adunat în camera Ioanei să decidă ce-i vor lua.
— Un ceas? O cravată?
— Sunt banale! Mama spune că darul trebuie să fie ceva neașteptat, ceva de care să-și amintească ani de zile.
— Bine, deșteaptă, zi tu ce facem, că avem doar două zile!
Discuția era pe cale să se transforme în ceartă, când a sunat telefonul.
— Fetelor, ați scos gunoiul? a întrebat Larisa de pe un alt etaj al vieții lor, probabil încă la birou.
— Da, mami, am scos tot, a mințit Ioana fără să clipească, și, aflând că mama lor mai avea de lucru vreo oră, a început imediat să se pregătească de ieșit.
— Venim și noi! au strigat gemenele.
— Pentru un sac de gunoi, mergem toate trei? a încercat Ioana să le oprească, dar peste câteva minute toate trei erau deja pe scară.
Afară, lângă pubelele din curtea blocului de pe strada Lungă, s-a auzit un mieunat chinuit.
— Doar n-au aruncat o pisică acolo? a șoptit Ioana nesigură.
Rebeca a început deja să scoată sacii de plastic din tomberon, cu mânecile suflecate. Cristina s-a alăturat, strâmbând din nas de la mirosul de gunoi vechi. Pisica, parcă simțind că salvarea e aproape, a scos un țipăt disperat.
— Să nu sară pe noi din acolo. De ce nu se scoate singură, oare e prinsă? mormăia Ioana, aplecată peste marginea tomberonului.
Răspunsul a venit în câteva minute: un pisoi roșcat, legat strâns într-un sac de rafie, aproape sufocat.
— Ce oameni fără minte sunt în lumea asta. Să pui o pisică într-un sac și s-o aduci la gunoi! s-a indignat Ioana, dezlegând plasticul.
— E frumos și blând! Cum au putut să-l abandoneze? a suspinat Cristina, luând animalul în brațe. Pisoiul s-a lipit imediat de ea, tremurând de spaimă.
— Ce faceți aici, bandiților? Ați împrăștiat gunoiul pe toată aleea! Chem acum poliția comunitară și vă spun și la părinți! a răcnit o voce din spate — doamna Zamfira, administratoarea blocului, cunoscută de tot cartierul pentru limbile ei lungi și pentru plângerile depuse la asociația de proprietari.
— Fugim! a comandat Ioana.
Cele trei surori au țâșnit spre scară, cu pisoiul ascuns sub geaca Cristinei, în timp ce vocea doamnei Zamfira se auzea încă din curte.
— O să se plângă, sigur. Ții minte când am spart geamul de la casa scărilor? Chiar în seara aia era deja la tata cu reclamație, a chicotit Ioana, trântind ușa apartamentului.
În același timp, Mihai se întorcea de la service-ul auto pe care-l administra pe strada Zizinului, cu gândul la weekendul liber care-l aștepta. Îi plăcea ziua lui de naștere din copilărie și se bucura mereu să o petreacă cu familia.
Lângă stația de autobuz, o femeie în vârstă, cu o fustă înflorată și brățări zornăitoare, i-a ieșit în cale.
— Un cadou neașteptat te așteaptă acasă, drăguțule! O să râzi, o să te bucuri! a spus ea rapid, atingându-i mâna, și a plecat la fel de rapid cum a apărut.
„Ciudate au mai devenit și ghicitoarele astea. Înainte cereau bani pentru profeție”, s-a amuzat Mihai în sinea lui și, fără să dea prea multă importanță vorbelor ei, a grăbit pasul spre casă.
Acasă, discuția era în plină desfășurare.
— Mama ce-i cumpără? Ați aflat? a întrebat Ioana, dar surorile au ridicat din umeri.
— Am întrebat-o, dar mi-a spus că e surpriză, a răspuns Rebeca.
Era ceva neobișnuit — de obicei Larisa pregătea cadoul împreună cu fetele.
— Am văzut-o punând ceva într-un plic cadou. Poate e un bilet la o stațiune? Țineți minte, visau de mult la o vacanță doar ei doi, a spus Cristina gânditoare.
— Posibil. Dar surpriza noastră n-o să fie mai rea. Și o să-și aducă aminte de ea mult timp, a chicotit Ioana.
— Important e să nu descopere totul înainte de vreme, și-a dus Rebeca degetul la buze.
Chiar atunci a sunat soneria. Fetele au dat fuga să deschidă — în prag erau părinții.
— Ceva sunteți cam tăcute azi. Spuneți imediat ce ați mai pus la cale, a zis Larisa, cercetându-le cu privirea.
Dar surorile au asigurat-o că totul e în ordine.
— Am scos și gunoiul! a raportat Ioana cu mândrie.
— Bravo. Dar de ce-i baia așa de umedă? a întrebat mama, intrând în baie.
Fetele s-au privit.
— Scuze, mami, am vrut să spăl un tricou. L-am murdărit puțin, și-a lăsat Cristina privirea în jos.
— Nicio zi fără aventuri! a râs Mihai. Era într-o dispoziție excelentă.
Fetele s-au retras rapid în camerele lor și, fără multe negocieri, s-au culcat.
— Crește echipa… Vezi ce ascultătoare au fost azi? Cred că-mi pregătesc o surpriză, a zâmbit Mihai, sărutându-și soția.
— Mai degrabă liniște înainte de furtună, a spus Larisa cu îndoială. Își știa prea bine fiicele.
Dormeau deja când din camera Ioanei s-a auzit un zgomot.
— Mi s-a părut că a mieunat ceva, a murmurat Mihai pe jumătate adormit.
Când au intrat în camera copiilor, Ioana era trezită, alături de Rebeca.
— Am avut un coșmar, dar acum e bine. Dorm cu Ioana în seara asta, da? a șoptit fetița.
— Sigur, scumpo. Nu aveți nevoie de nimic? a întrebat Larisa.
Fetele au dat din cap și restul nopții a trecut liniștit.
În noaptea de dinaintea zilei de naștere, Mihai a dormit prost. A visat o femeie cu păr roșcat care mieuna și îl privea cu ochi verzi, sclipitori. S-a trezit brusc și a încremenit — chiar pe pieptul lui ședea o creatură portocalie, care-l fixa cu privirea.
— Miau, l-a salutat monstrul.
— Aaaa! a scăpat din gâtul lui Mihai.
Larisa s-a ridicat imediat, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.
— Ce… ce e asta? a bâiguit sărbătoritul, cu ochii la pisoiul roșcat care se instala deja la picioarele lui.
Larisa clipea nedumerită. Chiar atunci, în cameră a intrat Ioana, cu voce cât mai veselă posibil.
— A, tată! Ai găsit surpriza noastră! Fă cunoștință cu Portocaliu. E foarte cuminte și liniștit. De fapt, locuiește la noi de două zile și nici n-ați observat — toate canapelele sunt intacte, și tapetul la fel, s-au grăbit Rebeca și Cristina să explice.
Larisa a izbucnit în râs văzându-l pe Mihai cum înghite aer, năuc.
— Să nu te sperii, tată. Mama o să-ți dea acum biletul la stațiune și o să vă odihniți amândoi, fără noi, a continuat Ioana.
— Ce bilet? Stați, fetelor, a privit Larisa nedumerită spre fiicele ei.
— Dar darul tău din plic nu era o excursie? Am văzut cu ochii mei, a venit Cristina în ajutorul surorii.
Larisa a râs nervos.
— Se pare că în casa asta nimic nu poate rămâne secret, a spus ea în final.
— Dar ce fac eu acum cu animalul ăsta? a întrebat Mihai neputincios, privind cum pisoiul torcea încet la picioarele lui.
Fetele s-au privit.
— Vezi, tată, s-a întâmplat din întâmplare. Am ieșit în curte și l-am găsit într-un sac, în tomberon. Apoi a apărut doamna Zamfira. A strigat așa de tare. Știi și tu cum e, a început Ioana.
— Ne-am sperit și am fugit cât am putut spre casă, a adăugat Rebeca cu seriozitate.
— S-a întâmplat totul de la sine, și pisoiul a rămas la noi. Dar nu puteam să-l mai ducem înapoi la gunoi. L-am spălat și l-am aranjat. E foarte calm și răbdător, a spus Cristina cu lacrimi în ochi.
Mihai a oftat. În mintea lui răsunau, dintr-odată, vorbele ghicitoarei despre cadoul neașteptat.
— Ei, cadou pe cinste, a murmurat el, privindu-și toată trupa.
— Dragul meu, poate că fetele au dreptate. Pisoiul e chiar de milă. Prin câte a trecut. Și parcă e foarte liniștit și afectuos, a venit Larisa în ajutorul fiicelor.
Mihai a oftat din nou, cântărind situația.
— O să ne prindă și șoareci. Sunt sigură! a adus Rebeca argumentul decisiv.
— Dar noi n-am avut niciodată șoareci, a privit Mihai trist în jur.
— Orice se poate întâmpla, eu am auzit zilele trecute un foșnet în perete, a susținut Cristina ideea surorii.
— Bine, bandiților. O să vedem cum vă purtați mai departe. Și, desigur, o să vedem și cum se comportă Portocaliu, a râs Mihai.
— De ce Portocaliu? a vrut Larisa să afle.
— Să-l vedeți cum toarce amuzant când îl mângâi pe burtă, au zâmbit fetele.
— Dar totuși, ce era în plicul ăla? a insistat Cristina.
Larisa s-a încurcat puțin. Apoi i-a adus soțului o cutiuță mică, în care era un plic. Mihai a scos din el un bilet de ecografie, pliat în patru, și o fotografie alb-negru, neclară, cu o siluetă mică înconjurată de întuneric.
— Nu se poate! a exclamat emoționat bărbatul, privind conținutul. N-a mai putut să-și stăpânească lacrimile.
*
— Bine, frățioare e minunat. Dar cred că și Portocaliu al nostru a lăsat o impresie puternică asupra lui tata, șoptea seara Cristina surorii, în pat.
— Portocaliu e un trădător adevărat. Două nopți a dormit cu noi, iar azi s-a mutat la părinți, s-a încruntat Rebeca.
— Lasă, că e totuși pisica lui tata, a chicotit Cristina.
Mihai stătea fericit în pat, ascultând torcăitul lui Portocaliu.
— Ce sunet liniștitor. De ce nu ne-am luat o pisică mai înainte? Nu înțeleg, a șoptit el, îmbrățișându-și soția.
— Bucură-te de liniște cât mai poți, pentru că în curând n-o să mai fie timp de somn în casa asta, a râs Larisa.
— Știi, nici nu-mi vine să cred că o să avem în sfârșit un băiat! Îți mulțumesc, draga mea, e cel mai frumos cadou din viața mea, a zis Mihai zâmbind și închizând ochii de fericire.
A doua zi, la micul dejun, când toată familia s-a adunat în jurul mesei — Portocaliu tolănit pe un scaun liber, ca al cincilea membru al gospodăriei — Mihai a scos ecografia din plic și a lipit-o cu un magnet pe ușa frigiderului, lângă desenele fetelor.
— Andrei, a spus el încet, uitându-se la poza alb-negru. Numele ăsta a așteptat unsprezece ani și o să vină exact la timp.
