Grădina vilei din Pipera era pregătită pentru o nuntă de poveste. Lumini atârnate printre pergole, trandafiri albi aduși de la o florărie din Dorobanți, pahare de șampanie aliniate pe mese albe și, în centrul curții, o fântână rotundă cu lumină aurie care se oglindea în apă. Invitații, vreo o sută cincizeci, vorbeau în șoaptă, admirau mireasa și așteptau toastul. Totul s-a schimbat când un țipăt a tăiat muzica.
O femeie a căzut în fântână.
Apa s-a ridicat în valuri în jurul rochiei ei verde-smarald. Părul negru i s-a lipit de față, iar râsetele nervoase ale câtorva nuntași s-au stins când au înțeles că nu fusese un pas greșit.
Tatăl ei o împinsese.
Domnul Grigore Petrescu, om de afaceri cunoscut în tot Bucureștiul, stătea lângă fântână cu fața roșie de furie.
— Ți-am zis să nu-mi stricați nunta asta!
Tânăra, Ioana, și-a ridicat privirea cu lacrimi amestecate cu apă.
— N-am venit să stric nimic, tată… am venit să opresc o minciună.
Mireasa, Diana, a simțit cum i se accelerează pulsul.
— De ce i-ai zis "fiică"?
Nimeni n-a răspuns.
Mirele, Vlad, stătea în picioare lângă altarul improvizat din grădină. Se făcuse alb la față. Evita s-o privească pe Ioana, ca și cum tăcerea lui putea șterge ce auziseră cu toții.
Ioana a ieșit încet din fântână. Fiecare pas lăsa o dâră de apă pe piatra de la marginea curții. Părea frântă, dar nu învinsă.
— Pentru că m-a ascuns ani de zile… și viitorul tău soț știe cine sunt.
Diana s-a întors spre Vlad.
— Zi-mi că n-o cunoști.
Vlad a înghițit în sec.
— Diana, nu-i momentul.
— Deci o cunoști.
Ioana a scos din rochia udă un medalion mic. L-a deschis în fața tuturor. În interior era o fotografie veche cu domnul Petrescu alături de o femeie necunoscută și un bebeluș nou-născut.
— Sunt fiica pe care a negat-o ca să nu-și piardă firma.
Domnul Petrescu a strâns pumnii.
— Femeia aia voia bani, nimic altceva.
Ioana l-a privit cu durere.
— Mama voia doar să am și eu un nume de familie.
Mireasa a făcut un pas înapoi. Privirea nu mai era pe tatăl miresei — era pe Vlad.
— Și tu ce legătură ai cu toate astea?
Ioana a răspuns înainte ca el să poată scoate o vorbă.
— Vlad m-a găsit acum șase luni. Mi-a promis că mă ajută să aflu adevărul. Dar când a descoperit că tocmai tatăl meu plătește nunta asta, a decis să tacă.
Diana a lăsat buchetul să cadă pe pietriș.
— Te-ai pregătit să te căsătorești cu mine știind că familia mea e legată de minciuna asta?
Vlad a deschis gura, dar n-a reușit să spună nimic.
Atunci Ioana a adăugat:
— Nu doar a tăcut. M-a rugat să dispar până după luna de miere.
În curte s-a lăsat o tăcere îngheațată. Chelnerii s-au oprit cu tăvile în mână. Cineva a scăpat un pahar, care s-a spart pe dale.
Diana nu a plâns. Asta a fost primul semn că lucrurile aveau să se termine altfel decât se temeau toți.
— Vlad, de când?
— Diana, te rog, hai să vorbim…
— Răspunde. De când?
— De șase luni, a zis el, cu vocea stinsă. Am vrut să-ți spun, dar…
— Dar ai preferat să te căsătorești cu banii familiei mele cât timp sora ta rătăcea pe undeva, așteptând să-i dai voie să existe.
Domnul Petrescu a încercat să recapete controlul situației.
— Diana, draga mea, hai să nu stricăm o seară frumoasă pentru…
— Domnule Petrescu, l-a întrerupt Diana, familia mea a plătit florile astea. A plătit șampania asta. Catering-ul, orchestra, rochia asta pe care o port. Și dumneavoastră ați stat aici și m-ați lăsat să cred că fiul dumneavoastră spiritual, viitorul meu soț, e un om cinstit.
S-a întors spre tatăl ei, care stătea cu telefonul deja la ureche, lângă masa cu plăcinte.
— Tată, oprește plata către catering. Toată. Acum.
Tatăl Dianei, un bărbat tăcut care condusese o firmă de contabilitate timp de douăzeci și cinci de ani, a dat din cap și a format un număr.
Ioana, încă udă, tremurând, s-a îndreptat spre Diana.
— Îmi pare rău că ți-am stricat nunta. N-a fost planul meu. Voiam doar să-l opresc înainte să jure în fața unui preot ceva ce nu avea de gând să respecte.
— Nu mi-ai stricat nimic, a răspuns Diana, calmă pentru prima dată în toată seara. Mi-ai arătat ce aveam să-mi stricăm singură peste zece ani.
S-a întors spre Vlad.
— Inelul.
El a privit-o fără să înțeleagă.
— Ce?
— Inelul de logodnă. Pe care l-am cumpărat eu, din banii mei, de la bijuteria de pe Calea Victoriei. Nouă mii de euro. Dă-mi-l înapoi.
Vlad și-a scos inelul de pe deget, cu mâini care tremurau, și l-a pus în palma ei.
Diana s-a întors către domnul Petrescu.
— Și dumneavoastră, domnule Grigore. Fiica dumneavoastră a stat ascunsă pentru că semnătura mamei ei n-a apărut niciodată pe actele firmei. Asta mi-a zis Vlad, acum trei luni, când a băut puțin mai mult decât ar fi trebuit la o petrecere a colegilor lui de birou. A zis, și citez: "Tatăl ei o șantajează cu tăcerea ei."
Ioana a privit-o șocată.
— Vlad… știai de la început?
Vlad n-a mai zis nimic. A rămas cu privirea în pământ.
Domnul Petrescu a încercat să plece spre casă, dar Diana l-a oprit cu o singură propoziție.
— Dacă plecați acum, mâine dimineață avocatul meu trimite la Registrul Comerțului o copie a fotografiei din medalion, plus declarația pe care fiica dumneavoastră e dispusă să o dea, cu martori prezenți aici. Cred că are și dreptul la o parte din firmă, nu-i așa? Fiind recunoscută acum, în fața a o sută cincizeci de oameni.
Domnul Petrescu s-a oprit în loc.
Două luni mai târziu, într-un birou notarial de pe strada Franceză, din centrul vechi al Bucureștiului, Diana a semnat ultimele hârtii ale divorțului amiabil, pe care Vlad nu îl contestase — nu avusese nimic de contestat, de fapt, pentru că nunta nu se finalizase niciodată legal. Contractul de catering fusese anulat cu o zi înainte, iar banii de avans, douăsprezece mii de lei, îi fuseseră returnați integral familiei ei, pentru că Diana avusese grijă să citească clauzele din contract înainte să semneze vreodată ceva.
Ioana a primit, în sfârșit, recunoașterea de paternitate la notariat, cu avocatul ei de față, și o cotă de douăzeci la sută din firma de utilaje a tatălui ei — nu din milă, ci pentru că instanța a confirmat că mama ei fusese plătită să tacă timp de douăzeci și șapte de ani.
Vlad a rămas fără nuntă, fără inel, fără firma la care spera să ajungă prin căsătorie și fără prietenia Ioanei, care, atunci când el a sunat-o să-i explice, pur și simplu n-a mai răspuns la telefon.
Diana a ieșit din biroul notarial cu dosarul sub braț, a chemat un taxi și, pentru prima dată în șase luni, a mers singură la o cafea, pe o terasă din Cotroceni, fără să mai verifice telefonul la fiecare cinci minute.
