Am treizeci și patru de ani, lucrez ca terapeut ocupațional la un centru din Cluj-Napoca și, până acum doi ani, credeam că am concediul perfect: zece zile, plan pe ore, trei orașe, o listă de restaurante bifate dinainte. Diagnosticul de ADHD mi l-au pus la treizeci și doi de ani, după ce am cedat nervos într-o parcare de lângă Iulius Mall, plângând pentru că uitasem cheile mașinii într-o cutie poștală. Abia atunci am înțeles de ce vacanțele mele arătau mai degrabă a epuizare decorată cu poze frumoase.
Colega mea de birou, Ioana, are patruzeci și unu de ani, doi copii adolescenți și diagnostic de ADHD pus la nouăsprezece ani. Ea e cea care mi-a zis prima dată, cu o cafea la halbă în mână, pe terasa din spatele clinicii: „Tu nu te relaxezi în vacanță, tu îți muți doar biroul altundeva." Avea dreptate. Anul trecut, în iulie, plecasem cu ea și familiile noastre la o pensiune lângă Sovata, cu gândul să vedem și salina, și lacul, și pădurea, și centrul vechi din Târgu Mureș — toate în patru zile.
A treia zi am cedat. Nu dramatic, nu cu lacrimi — pur și simplu m-am trezit dimineața și n-am mai putut să mă ridic din pat. Lumina prin perdeaua subțire mă durea fizic, copiii Ioanei alergau pe hol și fiecare pas suna ca o lovitură de ciocan, iar telefonul îmi vibra cu notificări de la un grup de WhatsApp al familiei extinse care plănuia un grătar. Am stat acolo, pe marginea patului, cu o pereche de șosete în mână, fără să știu ce voiam să fac cu ele — să le pun, să le arunc în geantă, nu mai știam.
Ioana a bătut la ușă. „Vii la salină?" Am zis nu. A intrat, s-a așezat pe scaunul de lângă fereastră, fără să pună nicio întrebare grea. „Ok", a spus doar. „Rămân și eu."
Aici a fost momentul care mi-a schimbat felul în care înțeleg vacanța. Ioana și-a anulat propriul plan — bilete de salină cumpărate deja, cincizeci de lei bucata, opt bilete în total, patru sute de lei aruncați — ca să stea cu mine în camera aceea întunecată, fără televizor, fără muzică, doar cu geamul întredeschis și mirosul de brad de afară. N-am vorbit aproape deloc. Ea citea o carte, eu răsfoiam fără sens un catalog IKEA rămas pe noptieră de la alt turist. La un moment dat mi-a zis: „Știi, nu ești obligată să te întorci acasă cu povești. Ești obligată doar să te întorci."
Restul familiei a plecat la salină fără noi, iar seara, la cină, socrul Ioanei — un bărbat de șaizeci și opt de ani, fost inginer, obișnuit cu programe stricte și eficiență — a comentat, nu răutăcios, dar tăios: „Păi bine, dacă tot am plătit cazarea, măcar să vedem ceva." A privit spre mine de parcă aș fi stricat weekendul tuturor pentru că am stat în cameră. Ioana i-a răspuns calm, fără să ridice tonul: „Nimeni nu ți-a stricat nimic. Fiecare recuperează cum poate." El a mormăit ceva despre „generația asta care găsește diagnostic pentru orice" și s-a întors la friptură.
N-am zis nimic atunci. Dar în noaptea aia, în timp ce toți dormeau, am stat pe balconul pensiunii cu un caiet și am scris, pentru prima oară organizat, ce anume mă epuizează în vacanțele „productive": schimbările bruște de loc, zgomotul continuu, obligația de a fi încântată la comandă, ideea că fiecare zi trebuie să aibă o poveste de spus la birou luni dimineață.
A doua zi dimineață am luat o decizie mică, dar concretă. Am scos telefonul, am deschis aplicația de rezervări și am anulat singură cele două nopți rămase din sejurul comun, plătind penalizarea de o sută cincizeci de lei din banii mei, ca să nu afecteze restul grupului financiar. Am rezervat, în schimb, o cameră la o pensiune mică din apropiere de Corund, unde știam din alte veri că e liniște, fără copii mulți, fără program. Am pus în geantă un singur obiectiv: nimic obligatoriu.
Socrul Ioanei a aflat abia la prânz, când am anunțat la masă. A ridicat din sprâncene: „Deci pleci. Fix acum, când eram gata să mergem toți la peșteră." Nu m-am justificat lung. Am spus doar: „Da. Plec." Și am plecat, cu geanta pe umăr, cu Ioana care m-a îmbrățișat scurt și mi-a șoptit „scrie-mi când ajungi", și cu restul familiei tăcut la masă, privindu-mă cum urc în mașina de închiriat.
La Corund am stat patru zile fără plan. Am dormit până la unsprezece, am mâncat mămăligă cu brânză de la o gospodină din sat care mi-a povestit despre nepoata ei plecată la muncă în Italia, am privit ploaia prin geam fără să simt nevoia s-o umplu cu altceva. N-am vizitat nicio ceramică, deși eram chiar în satul olarilor. N-am simțit nicio vină.
Când m-am întors la Cluj, colegii de la centru m-au întrebat ce-am „vizitat" în concediu. Le-am răspuns: „Nimic. Și a fost cea mai bună vacanță de până acum." Ioana mi-a scris în seara aia un singur mesaj: „Anul viitor rezervăm direct fără plan pentru amândouă. Îl las pe socru-meu la peșteră cu ceilalți." Am răspuns cu un emoji și am pus telefonul deoparte, fără să mai verific alte notificări în seara aceea.
