În 1994, într-un bloc din Brașov, pe strada Zorilor, Dan Costiniu a rămas singur cu doi copii și cu o firmă de arhitectură pe care nu mai avea cine s-o ducă mai departe alături de el.
Soția lui, Ileana, murise cu șase luni înainte. Cancer la sân, descoperit prea târziu — la un control de rutină, la un cabinet de pe strada Lungă, unde mersese doar pentru că sora ei insistase de trei ori.
Aveau o firmă mică, "Costiniu & Asociați", cu birou la parterul unui bloc comunist reamenajat, lângă o alimentară care mirosea mereu a pâine caldă și a detergent de rufe. Ileana se ocupa de partea de interior design, el proiecta structuri. Se cunoscuseră la Facultatea de Arhitectură din Timișoara, în 1983, și se căsătoriseră doi ani mai târziu, într-o biserică din Piața Unirii, cu mireasa purtând o rochie cusută de mama ei pentru că nu aveau bani de una cumpărată.
Când Ileana a murit, Dan n-a spus nimănui în afară de familie. N-a existat anunț la firmă, n-a existat discurs. A închis biroul o săptămână, a plătit înmormântarea din economiile pentru vacanța din vara aceea și s-a întors la lucru luni dimineață, pentru că avea două proiecte în lucru și fiica lui, Bianca, avea nevoie de rechizite pentru clasa întâi.
Timp de doi ani a încercat să țină firma pe linia de plutire și, în același timp, să ducă și să aducă doi copii de la grădiniță și de la școală. Fiul lui, Matei, avea patru ani și încă întreba, seara, de ce mama nu vine să-i citească. Bianca, cu șapte ani mai mare, se prefăcea că nu aude întrebarea.
Firma cerea deplasări la șantiere din Predeal, ședințe care se terminau la ora nouă seara, clienți care sunau duminica. Copiii cereau altceva: cineva la masă, cineva la ședința cu părinții, cineva care să nu adoarmă pe canapea cu telefonul în mână.
În 1996, Dan Costiniu a luat o decizie pe care mulți din branșă au considerat-o, atunci, o greșeală de carieră. A predat două dintre cele mai mari proiecte ale firmei unui coleg mai tânăr, Andrei Pop, și a redus programul la jumătate.
N-a fost un gest teatral. N-a dat niciun interviu, n-a scris nimic pe atunci inexistentele rețele sociale. A explicat, mult mai târziu, unei reviste de arhitectură din București, că a fost pur și simplu alegerea unui tată care prefera micul dejun cu copiii înaintea unei ședințe de client. Că prefera să fie acasă la ora la care Bianca se întorcea de la engleză, decât să câștige un contract în plus.
N-a renunțat de tot. A continuat să facă mici consultanțe, proiecte punctuale pentru cunoscuți, case de vacanță pentru familii din cartier — muncă pe care o putea face din biroul de acasă, cu ușa deschisă, ca să audă când vine cineva de la școală. Colegii îl vedeau tot mai rar la evenimentele importante ale breslei. Numele lui dispărea încet de pe proiectele mari care apăreau în reviste.
"Nu regret absolut nimic", a spus el, ani mai târziu, într-un interviu pentru o publicație de profil. "Viața mea e minunată așa cum e."
Bianca a terminat liceul la un colegiu din centrul Brașovului și a plecat la Facultatea de Medicină din Cluj. Matei a rămas mai aproape, la Politehnica din Timișoara, dar venea acasă la fiecare două-trei săptămâni, cu rucsacul plin de rufe murdare și cu poftă de mâncarea tatălui — care învățase, din necesitate, să gătească sarmale ca ale Ileanei, deși niciodată nu i-au ieșit identice.
Firma cerea ca el să revină la program plin. Copiii aveau nevoie, pur și simplu, ca el să rămână.
Anul acesta, Bianca a împlinit treizeci și cinci de ani. La aniversare, i-a dat tatălui ei un plic. Înăuntru era o copie a certificatului de la Colegiul Medicilor și un bilet scris de mână: "Nu m-ai lăsat niciodată singură la o ședință cu părinții. Acum e rândul meu să vin la a ta."
Dan a pus biletul într-un dosar de plastic, alături de desenele lui Matei din clasa a doua și de un bon de la alimentara de pe strada Lungă, păstrat din motive pe care nici el nu și le mai amintește exact. A închis dosarul, l-a pus înapoi pe raftul din biroul de acasă, unde stă de douăzeci și opt de ani, și s-a dus să pună masa — pentru trei, pentru că Matei venea la cină.
