Am treisprezece ani de când știu că bunica mea, Ecaterina, obișnuia să spună un singur lucru despre căsnicia mamei mele cu tatăl meu: „ăștia doi n-au liniște nici la mort”. Poate de-aia, când tata mi-a spus, în vara dinaintea bacalaureatului, pe terasa unei pensiuni din Bran, că el și mama divorțează, n-am simțit acel gol pe care-l vezi în filme. Am simțit, mai degrabă, ceva ca o expirație lungă, ținută de ani de zile. Stăteam amândoi la o masă de lemn, cu o ciorbă de burtă care se răcea, și el se juca cu lingura fără s-o ducă la gură.
— Nu mai merge, Diana. Ne-am chinuit destul.
Am dat din umeri și i-am zis că e ok. Și chiar era, în seara aia.
Numai că mama rămăsese acasă, în Ploiești, în apartamentul de pe strada Democrației, unde televizorul din bucătărie mergea non-stop la un canal de știri și unde ea vorbea cu voce tare peste el, ca și cum s-ar fi certat cu prezentatorul. Când ne-am întors din concediu și a aflat că tata îmi spusese deja, înainte s-o anunțe pe ea „oficial” — s-a dezlănțuit ceva ce n-am cuvinte exacte să descriu decât cu ce a urmat: farfurii sparte pe gresia din hol, un pahar aruncat spre ușa de la baie, și vocea ei ajungând la un registru pe care vecinii de la doi îl auzeau clar prin pereții de bloc din anii '80.
În aceeași seară tata și-a făcut bagajul — două valize și o cutie de carton cu cărți — și s-a mutat la fratele lui, în Ploiești Vest. Eu eram în clasa a douăsprezecea, aveam simulări la BAC peste trei săptămâni, și n-aveam unde să mă duc. Deci am rămas.
Mama a fost dintotdeauna un om cu mâna și cu gura repede. Nu o dată m-a plesnit peste față pentru lucruri pe care acum, la douăzeci și șapte de ani, nici nu mi le mai amintesc — o farfurie nespălată, o întârziere de zece minute de la liceu. Dar după plecarea tatei, ceva s-a schimbat în intensitate. Am devenit vinovata oficială a divorțului. „Dacă nu erai tu, poate rezistam”, îmi zicea, deși eu nu înțelegeam nici atunci, nici acum, cum aș fi putut fi eu cauza a șaptesprezece ani de certuri. Alteori se așeza pe marginea patului meu, la unu noaptea, și-mi spunea calm, ca și cum ar fi discutat despre vreme, că oricum mai are puțin de trăit, că inima ei n-o să reziste, că o să mă lase singură pe lume și-am să regret.
Voiam s-o ajut. Voiam asta mai mult decât voiam orice altceva, mai mult decât voiam un 10 la BAC, mai mult decât voiam să plec din casa aia. Am tăiat legătura cu tata — nu-i mai răspundeam la telefon, nu m-am dus de Paște la el — sperând ca sacrificiul ăsta s-o mai liniștească pe mama, s-o convingă că sunt de partea ei. N-a funcționat. Nimic nu funcționa. Cerea din ce în ce mai mult, iar eu dădeam din ce în ce mai puțin din mine, pentru că pur și simplu nu mai aveam ce da.
M-am dus la facultate în București, la Economice, dar am continuat să vin acasă în weekenduri, ca și cum aș fi fost legată de apartamentul din Democrației cu o sfoară pe care n-o vedeam. Într-o duminică de octombrie, aveam douăzeci și doi de ani, stăteam în mașina mea, un Logan pe care mi-l cumpărasem din banii de meditații, oprită la un stop pe șoseaua Titan din București, aproape de bloc, la întoarcere spre cămin. Aveam patruzeci și unu de kilometri pe oră pe bord, exact atât — mi-a rămas cifra aia în cap, nu știu de ce anume ea. Și mi-a trecut prin minte, limpede, fără dramă, ca un calcul: dacă aș da acum de perete, dacă aș vira brusc în stâlpul ăla de beton de la marginea sensului giratoriu, toată chestia asta s-ar termina. N-ar mai trebui să răspund la telefon duminică seara. N-ar mai trebui să-i explic nimănui nimic.
Gândul ăla a durat cam trei secunde. Apoi mi-am dat seama ce tocmai calculasem, cu atâta calm, la un semafor, și mi s-a făcut o frică pe care n-o mai simțisem niciodată — nu frică de mama, frică de mine.
M-am mutat cu chirie într-o garsonieră din Militari peste două luni, cu bani împrumutați de la o colegă de facultate, Roxana, care mi-a scris pe hârtie, de mână, adresa unui psiholog de pe strada Berzei. Am mers acolo de nouă ori înainte să iau decizia care mi s-a părut atunci cea mai grea din viața mea: am blocat numărul mamei. Nu i-am mai răspuns nici la insistențele ei prin mesaje pe Facebook, nici la telefoanele de la numere necunoscute din care recunoșteam, după al treilea apel, prefixul fix al Ploieștiului.
A durat aproape un an până când mama a înțeles că tăcerea mea nu era o pedeapsă temporară, ci o graniță. A încercat prin mătușa mea, sora ei, să-mi transmită că e bolnavă, că are ceva la inimă, că trebuie să vin urgent. M-am dus o dată la cardiologie, cu ea, am stat pe scaunele din sala de așteptare a spitalului județean, i-am ținut buletinul și cardul de sănătate în mână cât timp și-a făcut EKG-ul. Rezultatul a fost bun. N-a fost nimic. Am plecat din spitalul ăla înțelegând, pentru mine, definitiv, că nu pot să fiu salvatoarea ei. Sunt fiica ei. Nu sunt medicul, nu sunt terapeutul, nu sunt soțul pe care l-a pierdut.
Cu tata am reluat legătura în anul doi de facultate. Prima dată ne-am văzut la o terasă din Piața Universității, stângaci amândoi, el întrebându-mă ce mai fac de parcă aș fi fost o cunoștință veche, nu fiica lui. Acum, la douăzeci și șapte de ani, vorbim de două ori pe săptămână, iar de ziua mea anul trecut mi-a adus, cu mașina lui veche, un Dacia Duster, o cutie de prăjituri de la o cofetărie din Ploiești pe care o știam din copilărie — cea de lângă parcul Bucov, cu vitrina veșnic aburită iarna.
Acum două luni am primit ultimul mesaj de la mama, transmis tot prin mătușa mea: vrea să vină la nunta mea, dacă mă căsătoresc vreodată, și vrea să știe dacă am uitat-o de tot. I-am răspuns printr-un singur mesaj, scris de mână pe o coală, fotografiat și trimis mătușii să i-l dea: că n-am uitat-o, dar că am un cont bancar acum doar pe numele meu, un contract de închiriere semnat doar de mine și un психолог pe care-l plătesc din banii mei, o sută optzeci de lei ședința, o dată la două săptămâni de trei ani încoace — și că astea sunt lucrurile pe care mi le-am construit ca să nu mai calculez, niciodată, la vreun semafor, cât de repede merge mașina și cât de aproape e un stâlp de beton.
