Ion Bărbulescu lucrase înainte de pandemie ca șofer pe camion de lapte, iar acum stătea pe un taburet vechi lângă patul din spitalul județean și privea cum picura perfuzia, numărând secundele. Soția lui, Elena, zăcea sub o pătură cenușie, palidă, cu buzele vinete, și doar din când în când mișca degetele, de parcă ar fi răsfoit niște caiete nevăzute.
— Eleno, mă auzi? a atins-o el pe încheietura mâinii. Se face operația. Vineri. E deja aranjat.
Ea deschise ochii.
— De unde bani, Ioane? Doar n-ai vândut casa?
— Aproape.
— Cum adică aproape?
— Tot ce am putut. Am vândut Loganul, tractorașul, aparatul de sudură. Și au dat oamenii.
Elena vru să se ridice, dar n-avea putere. Înghiți în sec și închise ochii. Iar Ion își aminti dimineața în care începuse totul.
Vălenii de Sus e un sat la șaptezeci de kilometri de reședința de județ, dacă mergi prin pădurea de brad și apoi încă cinci kilometri pe drum de țară, pe lângă livada părăsită a fostei CAP. Primăvara drumul acela se transformă în noroi până la punte, chiar și cu Dacia Duster pe patru roți. Toamna e mai bine. Uscat, miroase a rășină, sub roți scârțâie pietrișul, iar la marginea drumului babele vând hribi în găleți vechi, ciobite pe la smalț.
Elena venise aici acum treizeci și opt de ani. Proaspăt ieșită de la Școala Normală, cu o valiză mică, în care erau două rochii, un șorț și un manual de metodică. Fusese repartizată la școala primară din Vălenii de Sus. O clădire cu un singur etaj, cu sobă, ferestre care nu se închideau bine și un acoperiș care curgea în trei locuri. În prima iarnă a făcut focul singură. Lemnele veneau de la primărie, dar trebuiau tăiate acolo, iar Elena, fată de la oraș, din Focșani, care n-avea toporul niciodată în mână, a învățat pe fondul viscolului de februarie.
În clasă erau paisprezece copii. De la șase la zece ani, toți în aceeași încăpere. Clasa întâi și a patra deodată. Scria litere pe tablă pentru cei mici, iar celor mari le explica fracțiile. Copiii stăteau în paltoane, pentru că iarna rareori erau mai mult de paisprezece grade în clasă. Mariei Cocoș i-a dat șosetele ei de lână. Tatăl fetiței plecase la muncă în străinătate și nu se mai întorsese, mama creștea singură trei copii. Maria venea la școală în cizme de cauciuc, în picioarele goale. Elena i-a cumpărat apoi în târg, la oraș, două perechi de ciorapi groși și i-a spus că sunt de la ajutoare. A mințit. Ciorapii costaseră jumătate din salariul ei pe lună.
Peste un an i s-a oferit un post la Focșani. Sora îi scrisese: e loc la o școală bună, douăzeci de minute de acasă, salariu dublu. Elena își făcuse deja bagajul. Dar cu o zi înainte de plecare au venit la școală părinții. Toți cei care puteau merge. S-au așezat pe coridor, frământând căciulile în mâini.
— Nu plecați, i-a spus atunci moș Petrache, care avea peste optzeci de ani. După dumneavoastră n-o să mai avem pe nimeni. Copiii rămân fără școală.
N-a plecat. Iar valiza a rămas nedesfăcută până la capăt — și acum stă în pod, pe jumătate goală, cu fundul decolorat de vreme.
Ion a cunoscut-o în al treilea an. Lucra la un gater, care mai târziu a ars din temelii, cu tot utilajul. A venit la școală cu un acordeon, s-a așezat pe bancă lângă prispă și a cântat „Ciobănaș cu trei sute de oi". Elena a ieșit în prag, ștergându-și mâinile pe șorț. El s-a fâstâcit, a greșit melodia, apoi a spus:
— Am venit, doamna învățătoare, cu inspecție. Că ferestrele, zice lumea, curg.
— Curg, l-a măsurat ea din cap până în picioare. Și dumneata cine ești — geamgiu?
— Nu, doar Ion.
— Doar Ion, repetă ea. Bine, poftiți, servim un ceai.
Peste un an s-au căsătorit. Chiar la școală, în clasă, cu băncile date la perete. Naș le-a fost tot moș Petrache, care se născuse pe vremea regelui Carol al II-lea.
Acum, în salonul de spital, Ion se uita la soția lui și se gândea cât de nedrept se așezaseră lucrurile. Ea nu se plânsese niciodată. Nici măcar când întârziau salariile cu câteva luni. Nici măcar când inspectoratul școlar trimitea comisii cu ordin de desființare, pentru că „numărul de elevi nu corespunde normativelor". Elena bătea la ușile primăriei și ale inspectoratului, scria memorii. Copiii din Vălenii de Sus se împuținau. Înainte de criza energetică rămăseseră vreo sută de locuitori, școala se ținea pe doisprezece elevi, clasa întâi și a patra la un loc. Apoi au venit familii de refugiați dintr-o zonă afectată de inundații din Moldova, iar clasa s-a completat din nou la unsprezece.
Elena preda și cu prezență fizică, și online, ducea caietele la corectat la oraș, pentru că la internet era slab semnalul. Cumpăra copiilor rechizite din banii ei. Fierbea o ciorbă când erau întreruperi la piață. Stătea cu cei mici cât timp părinții munceau. Iar când, în decembrie anul trecut, a fost luată de la oră cu salvarea, copiii stăteau lângă școală fără căciuli și priveau cum mașina patina în zăpadă.
Diagnosticul a fost pus imediat: infarct extins. Era nevoie de bypass coronarian. Coada la programul de stat — trei luni, dar medicul a spus pe șleau: n-o să reziste. O clinică privată din Iași era gata s-o opereze pentru optzeci de mii de lei. Și suma aceasta l-a năucit pe Ion.
A făcut ocolul satului. Nu cerea — povestea. Stătea la porți, își scotea căciula, arăta hârtiuța cu calculul. Oamenii dădeau cât puteau. Mătușa Frusina, care avea nouăzeci de ani, a scos de după icoană un pumn de bancnote mototolite:
— Ia, băiete. Îi păstram de-nmormântare, dar mi-e devreme încă.
Un fost elev al Elenei, Marius Onișor, acum consilier județean, a virat cincisprezece mii de lei. Sora lui, care trăiește în Italia, a trimis zece mii. Învățătorii din satul vecin au strâns cât au putut. Dar până la sumă lipseau optsprezece mii.
Atunci Ion și-a amintit de borcanul pe care Elena îl ascundea în pod, sub scânduri vechi. Nu se atinseseră niciodată de banii aceia. Era rezerva pentru zile negre. Erau exact douăsprezece mii, prinse cu un elastic de păr. I-a scos, i-a numărat, i-a pus într-un plic.
Șase mii a dat directorul siloz din comună, care fusese odată coleg de bancă cu Elena. A venit la spital fără să sune, i-a dat banii cash.
— Nu e pomană, a spus el. E o datorie. M-a pus în clasa a noua să învăț o poezie pe de rost. Datorită poeziei ăleia am luat medalie și-am ajuns la Facultatea de Agronomie.
Când clinica a scos factura, Ion s-a dus s-o achite. Stătea la casierie cu chitanța de la bancă, iar mâinile îi tremurau. Casiera, o fată tânără cu părul prins într-o eșarfă, l-a privit cu îngrijorare.
— Vă e rău?
— Nu, e de la bucurie, a răspuns el. Prima dată în ultima lună de bucurie.
Operația a durat cinci ore. Ion a stat pe coridor, pe o bancă tare, uitându-se la ușa sălii de operație, numărând plăcile de pe perete. Apoi a ieșit medicul, obosit, și-a scos boneta.
— Totul e bine. Trei bypass-uri. Soția dumneavoastră e o femeie puternică.
După zece zile, Elena a început să fie ridicată din pat. Peste încă o săptămână mergea prin salon, ținându-se de bara patului. Iar când a venit vremea externării, medicul a spus:
— Ar trebui să vă odihniți. La mare. Sau măcar la o stațiune.
— Am doisprezece copii, a răspuns ea.
— Nu știam că aveți o familie așa de mare.
— Sunt elevii mei. Mă așteaptă.
Se întorceau spre Vălenii de Sus sâmbătă. Când Duster-ul a ieșit de după cotul de lângă livada părăsită, Elena a văzut la intrarea în sat o mulțime de oameni. Copii cu flori, femei cu ștergare, bărbați cu un steag. Pe gardul vechi de sârmă atârna un banner pictat pe o cearșaf: „DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE, VĂ IUBIM".
A coborât din mașină. Stătea sprijinită în baston și nu știa unde să se uite. Din ochi îi curgeau lacrimi, iar ea nu le ștergea.
— Ce e cu voi? Doar sunt o simplă învățătoare.
— Sunteți învățătoarea noastră, a spus Marius Onișor și a ieșit în față. Și fără dumneavoastră satul nu supraviețuiește. Iertați-ne că n-am ajutat mai devreme.
Sora lui filma totul cu telefonul. Apoi filmarea a fost pusă în grupul de WhatsApp al satului și peste noapte a strâns aproape două sute de vizionări. Dar nu asta a fost esențialul.
Esențialul s-a întâmplat peste o săptămână.
Elena stătea în bucătărie, bea ceai de tei cu mentă, când s-a bătut la ușă. În prag stătea un băiat de vreo zece ani, pe care nu-l cunoștea. Ținea în mâini o pungă cu mere.
— Dumneavoastră sunteți doamna Elena?
— Da.
— Mă cheamă Vlad. Sunt din Severin. Acum stăm aici, la mătușa Vetuța, la capătul satului. Am fost la școala dumneavoastră cât ați fost bolnavă. Doamna Niculina mi-a dat lecții. Dar am auzit că v-ați întors.
— Ai auzit — și-ai adus mere?
— Nu numai. Vreau să vă rog ceva: luați-mă în clasa dumneavoastră. Am auzit că sunteți cea mai bună învățătoare. Eu… eu nu prea știu bine să citesc. Dar mă străduiesc.
Elena s-a așezat în fața lui. A privit îndelung merele din pungă, umerii lui slabi, genunchii juliți.
— Cum te cheamă de familie?
— Stoica.
— Îți place să citești?
— Nu. Adică… nu știu.
— O să înveți.
S-a ridicat, s-a dus la masă, a scos din sertar un caiet cu pătrățele. Pe prima pagină a scris cu scrisul ei de învățătoare: „Caiet pentru citire. Vlad Stoica".
— Vino luni. La ora opt dimineața. Facem meditații separat, înainte de ore.
— Se poate azi? Suntem în vacanță.
— Azi nu se poate. Trebuie să-mi pregătesc lecția.
A plecat, iar ea a rămas la fereastră, privindu-l cum aleargă peste drum, gândindu-se că în clasa ei erau acum treisprezece copii. Al treisprezecelea — din Severin. Necazul îi adusese un elev nou.
Seara a venit Ion.
— Ce strălucești așa, ca un samovar lustruit?
— Avem un nou-venit. Un băiat din Severin. Vlad. Se roagă să vină la mine în clasă.
— Ești nebună? Abia ți-au cusut inima. Ce clasă, nici o săptămână n-ai stat acasă!
S-a apropiat de el, l-a luat de mână. Palma lui era uscată, caldă, cu vinele umflate.
— Ioane, a spus ea. Mi-au strâns oamenii optzeci de mii de lei ca să trăiesc. Iar a trăi ce înseamnă? Înseamnă să predau. Dacă nu predau, la ce-a mai fost totul asta?
El voia să obiecteze, dar i-a văzut expresia încăpățânată — aceeași cu care rămăsese, acum treizeci și opt de ani, în Vălenii de Sus. Și a tăcut.
A doua zi de dimineață Elena s-a trezit la șase. Cât Ion mai dormea, a fiert cafea, și-a pus un pulover vechi, a luat bastonul și a ieșit în curte. Era o vreme caldă de septembrie. Mirosea a fum, a mere coapte și a iarbă uscată. Undeva în curtea vecină a lătrat un câine, iar de la fermă i-a răspuns altul.
A ajuns la școală încet, cu grijă. A deschis ușa care scârțâia. Pe coridor era întuneric și răcoare. A bâjbâit după întrerupător, iar lumina a inundat pereții vechi cu vopsea scorojită, băncile zgâriate, tabla pe care se mai păstra de la ultima ei oră urma de cretă: „Temă pentru acasă: pag. 34, exercițiul 7".
S-a așezat la catedră, și-a pus mâinile pe suprafața rece. Din sertar a scos caietul pentru Vlad, un stilou cu cerneală. Pe copertă era deja scris numele lui. A deschis prima pagină, unde scrisese cu o zi înainte titlul.
Și a mai scris dedesubt, cu scrisul ei egal:
„Optzeci de mii nu sunt bani. Sunt încredere. O să răsplătesc."
Apoi s-a ridicat, s-a dus la tablă, a luat o bucată de cretă. Era uscată, dar mai scria. A trasat pe tablă litera „A". Mare, dreaptă, ca o căsuță cu grinda.
„Așa a fost, a gândit ea. De aici a pornit totul."
Afară au ciripit vrăbiile. A rămas lângă tablă, sprijinindu-se de marginea ei, și pentru prima dată în multe zile a zâmbit. Nu pentru că totul era bine. Ci pentru că din nou putea scrie.
Peste jumătate de an, la școala din Vălenii de Sus învățau deja cincisprezece copii. Au mai venit două familii de refugiați — li s-a spus că în satul ăsta e o școală bună. Iar o școală bună înseamnă un învățător căruia nu-i e indiferent. Elena mergea încă cu bastonul, dar fără să mai gâfâie. În fiecare dimineață, la ora opt, deschidea ușa școlii. Iar pe ultima filă a caietului scria mărunt, abia vizibil: „Am ținut ora", „Vlad citește pe silabe", „Mama Darei a adus o plăcintă".
Ion a găsit odată caietul acela. L-a citit. N-a spus nimic. Doar i-a pus pe masă un stilou nou, albastru, cu capac, pe care-l cumpărase la oraș. Pentru că știa: cel vechi avea să se termine curând.
Iar în ultima însemnare, făcută deja vara, a lăsat un singur cuvânt: „Trăiesc". Și ăsta era singurul lucru pe care-l socotea demn de raportat.
