Eu nu m-am dus în spatele bisericii ca să aud o spovedanie. M-am dus pentru că mireasa m-a tras de mânecă și mi-a zis „hai puțin", și eu, prost, am crezut că i s-a rupt vreo copcă la rochie. Ăsta e adevărul cu care am plecat de acasă în dimineața aia de duminică, la începutul lui octombrie, prin '84, și cu ăsta m-am întors, doar că altul.
Mă cheamă Dorel Pîrvu, aveam pe atunci douăzeci și șapte de ani, lucram la atelierul de tâmplărie din Vălenii Argeșului și tocmai terminasem de făcut, cu mâna mea, ușa de la cămara noilor miei socri. O dulgherisem toată vara, în timpul liber, ca dar de nuntă mascat în treabă utilă — așa se făcea la noi, nu se dădea de-a gata nimic, se dovedea prin muncă.
Pe Ancuța o cunoscusem la o horă de Sânziene, cu doi ani înainte. Fată tăcută, cu părul strâns mereu într-o coadă groasă, lucra la cooperativa de covoare din comună. Nu vorbea mult despre ea. La început mi s-a părut doar sfioasă. Abia mai târziu am înțeles că tăcerea aia avea un motiv anume, nu era fire.
În ziua nunții, mama mi-a pus la butonieră un fir de busuioc și mi-a zis: „Să n-o superi niciodată de față cu satul, ce-i între voi rămâne între voi." Nu știam pe atunci cât de repede avea să fie pusă la încercare vorba asta.
În curtea Ancuței se puseseră mesele lungi de scânduri acoperite cu cearșafuri albe, mirosea a ciorbă de potroace și a tămâie rămasă de la biserică pe hainele lumii. Lăutarii, doi frați de la Curtea de Argeș, își acordau viorile la umbra unui gutui plin de fructe încă necoapte. Vecina de peste drum aducea plăcinte pe un fund de lemn și țipa la câinele ei, un ciobănesc bătrân care se vârâse sub masă după oase.
Slujba se ținea la biserica din deal, cea cu turlă de tablă vopsită în verde, unde mă cununasem și eu ca prunc. Popa Nistor, un om înalt și cu voce groasă, tocmai ne punea lumânările în mâini când Ancuța i-a șoptit ceva. Eu am crezut că-i cere binecuvântare specială, ceva de femei. Popa s-a apropiat de ea, iar eu am rămas cu lumânarea aprinsă picurând ceară pe degete, fără habar ce se petrece la un metru de mine.
Abia mai târziu am aflat ce-i spusese: că avortase cu trei ani în urmă, dintr-o legătură cu un băiat din Budeasa, înainte să mă cunoască pe mine. Că se ținuse cu asta închisă în ea de când ne logodiserăm, și că în dimineața nunții simțise că nu mai poate să intre în horă cu o piatră de morișcă legată de gât.
Popa n-a certat-o. I-a spus doar, așa cum mi-a povestit ea mult mai târziu, cuvânt cu cuvânt, că el nu-i poate șterge trecutul, dar că nici ea nu poate porni o căsătorie cu frica să nu afle bărbatul de la altcineva, într-o zi, la o nuntă, la o pomană, oriunde.
Pe mine m-a chemat afară. Nuntașii deja șușoteau — nu se face să iasă mirii din biserică înainte de vreme, așa că lumea a crezut că se întâmplase o nenorocire, că i-a venit rău cuiva. Vecina cu plăcintele s-a repezit cu un pahar de apă după noi, degeaba.
Lângă zidul de piatră al curții bisericii, cu vopseaua scorojită de pe soclu zgâriindu-mi palma pe care mă sprijineam, Ancuța mi-a spus tot. Vocea îi ieșea rupt, ca firul de ață care se prinde de mărăcini și se rupe bucată cu bucată.
Eu n-am zis nimic o vreme lungă. M-am uitat la mâinile mele, pline de bătături de la rindea, cu care făcusem ușa aia de cămară cu o săptămână înainte, gândindu-mă ce prost sunt că am crezut că știu totul despre femeia cu care urma să-mi leg viața.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost rușine.
— De mine?
— De tot satul. Dar mai ales de tine.
M-am așezat pe treapta de piatră, rece prin pantalonii de la costum, cel închiriat de la un unchi din Pitești special pentru ziua aia. Mi-am scos busuiocul de la butonieră și l-am tot răsucit între degete, fără să știu ce să fac cu el.
— Tu voiai să te măriți cu mine și să nu-mi spui niciodată?
A dat din cap că da, și asta m-a durut mai tare decât tot restul poveștii. Nu copilul pierdut, nu băiatul din Budeasa. Faptul că ea plănuise să trăiască lângă mine cu o cameră încuiată în care eu n-aveam voie să intru niciodată.
— Și dacă aflam peste zece ani, de la mă-ta soacră, sau de la o vecină rea?
N-a mai avut ce să răspundă.
Am stat așa, eu pe piatra rece, ea în picioare cu voalul pe care i-l cususe mătușa ei din Curtea de Argeș, până când clopotarul a ieșit din biserică să vadă ce se-ntâmplă, că popa îl trimisese să ne cheme înapoi. Ne-am întors în biserică fără să vorbim, dar cu mâinile prinse.
Nu pentru că se rezolvase ceva în cinci minute de stat pe o treaptă rece. Ci pentru că eu hotărâsem, cât stătusem acolo, că adevărul ăla greu tot era mai bun decât o căsnicie clădită pe o minciună frumos ambalată.
După cununie, o mătușă de-a mea ne-a aruncat orez și grâu în cap, iar cineva a strigat după lăutari. Frații din Curtea de Argeș au pornit acordeonul, iar eu i-am întins mâna Ancuței pentru jocul miresei. A rămas o clipă țeapănă, apoi a intrat în horă cu mine.
Niciun om din curte n-a bănuit nimic. Doar popa Nistor mi-a făcut, peste capetele lumii, un semn scurt din cap, pe care l-am înțeles abia peste ani.
Am rămas împreună treizeci și opt de ani, până anul trecut, când Ancuța s-a stins de inimă, la șaizeci și șase de ani, într-o dimineață de martie, cu televizorul pornit pe un post care dădea buletinul meteo. Am avut doi copii și patru nepoți. Eu nu i-am spus niciodată „te-am iertat" — nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că am înțeles, cu timpul, că trecutul ei nu-mi dădea mie dreptul să fiu judecătorul ei.
I-am spus altceva, într-o seară de iarnă, cu vreo douăzeci de ani în urmă, când ea a adus iar vorba despre ziua aia, la un ceai, cu lampa de pe noptieră aprinsă și cu un caiet de rețete deschis pe masă, pe care nici n-am mai apucat să-l terminăm de citit împreună.
I-am spus: „Pe mine nu m-a durut că ai avut o viață înainte de mine. M-a durut că ai crezut că trebuie să te ascunzi ca să te pot iubi."
A închis caietul de rețete și l-a pus deoparte, fără să mai zică nimic. Nici nu mai era nevoie.
