Mă cheamă Bogdan și, dacă tot vreți să știți versiunea mea, o s-o spun: da, eu sunt cel care a lăsat câinele acolo, în subteran, pe Calea Turzii, la parcarea aia din spatele blocurilor de lângă Iulius Mall din Cluj. Numai că nu a fost cum s-a scris pretutindeni, cu litere mari și inimioare roșii. Sau poate a fost exact așa. Nu mai știu nici eu ce să cred, de-atâtea ori am tot întors povestea pe toate părțile.
Câinele se numea Robi. Un metis de vreo cinci ani, cu o ureche mai clăpăugă decât cealaltă, pe care l-am luat de la Protecția Animalelor acum trei ani, când încă mai aveam garsonieră cu chirie și un salariu de la firma de curierat care venea cu bani și cu program de doisprezece ore. Fosta mea, Andreea, zicea mereu că țin mai mult la câine decât la ea. Poate avea dreptate. Robi nu-mi punea întrebări la unu noaptea când mă întorceam mirosind a motorină și a oboseală.
Numai că lucrurile s-au stricat rău în vara asta. Firma a dat faliment în iulie, am rămas fără salariu două luni, proprietarul m-a dat afară din garsonieră pentru că n-am mai putut plăti cei o mie opt sute de lei pe lună, iar sora mea, la care m-am mutat temporar în Florești, mi-a zis clar: apartamentul e mic, are doi copii mici, nu încape și un câine de talie medie care latră la fiecare vecin. Am dormit trei nopți în mașină, o Dacia Logan din 2011 ruginită la praguri, cu Robi pe bancheta din spate, gândindu-mă ce naiba fac.
Aici e partea pe care n-am spus-o nimănui până acum: n-am vrut să-l abandonez ca să scap de el. Am vrut să-l ascund. Aveam impresia, complet aiurea, recunosc, că dacă îl las într-un loc ferit, cald, cu apă și mâncare puse alături, cineva de la administrația parcării o să-l găsească repede și o să cheme o asociație. Nu m-am gândit la placa de înmatriculare pe care am scos-o de pe Logan cu o zi înainte — aia era pentru altceva, o vindeam pe piese unui tip de pe un grup de Facebook, mașina oricum nu mai mergea la ITP. N-am legat lucrurile astea două. Sau poate le-am legat și mi-a fost mai ușor să nu recunosc.
L-am lăsat într-o joi seară, pe 21 august, cu o pătură veche și o cutie de conservă Chappi deschisă lângă el. I-am spus doar atât: stai aici, mă întorc. Nu m-am mai întors. Nu pentru că n-am vrut — la un moment dat chiar am condus până acolo, am oprit la barieră, și am plecat înapoi fără să cobor. Mi-a fost rușine să-l văd în ochi.
Nouă zile mai târziu, o femeie care lucra la recepția parcării, doamna Georgescu, a auzit un scâncet slab venind dintr-un colț unde stăteau mașinile stricate, cele lăsate acolo cu lunile de proprietari care nu-și mai plăteau abonamentul. L-a găsit pe Robi lângă un Logan fără plăcuțe, deshidratat, cu limba umflată, dar încă în picioare, încă dând din coadă la orice om care se apropia. Nu a mușcat pe nimeni. Cică a lins mâna paznicului care l-a scos din beznă.
Povestea a ajuns pe un grup local de Facebook, „Câini fără stăpân Cluj-Napoca", cu poze cu el legat de un radiator la un cabinet veterinar de pe strada Fabricii, cu perfuzie la labă. Cineva a făcut rost de numărul de șasiu de pe mașină, a dat de fostul proprietar înregistrat — eu, de fapt, deși actele de vânzare erau pe jumătate făcute — și în două zile aveam treizeci de mesaje pe Instagram și un comentariu sub o postare cu peste patru mii de distribuiri care spunea simplu: „Sper să te găsească cineva și pe tine, într-o zi, și să te lase undeva să aștepți."
M-am dus la cabinetul veterinar luni dimineață, pe 1 septembrie. Nu ca să-l iau înapoi — știam că n-aveam unde să-l țin, nici bani de hrană, darămite de tratament, factura veterinară trecuse deja de o mie două sute de lei, plătită de asociație din donații. M-am dus doar să-l văd. Doctorița, o femeie tânără pe nume Ioana Matei, m-a lăsat să intru, deși nu era obligată. Robi a ridicat capul de pe pătura din cușcă, m-a mirosit, și n-a venit spre mine. A rămas acolo, cu botul pe labe. Cred că asta m-a durut mai tare decât orice mesaj din comentarii.
„Nu te mușcă gândul ăsta toată viața?" m-a întrebat Ioana, în timp ce curăța o seringă pe masa de inox. N-am răspuns. Am semnat hârtia pe care mi-a pus-o în față — o declarație de renunțare la proprietate, ca asociația să-l poată da spre adopție fără complicații legale — și am plătit pe loc, din ultimii bani pe care-i mai aveam, cinci sute de lei către fondul cabinetului, ca gest, cum a zis ea, „măcar atât". Nu era ispășire. Era doar tot ce puteam face.
Robi a fost adoptat trei săptămâni mai târziu de o familie din Florești, ironia sorții, la doi kilometri de blocul surorii mele. Am aflat asta tot de pe grupul de Facebook, dintr-o poză cu el în curte, cu ureica aia clăpăugă la fel, alergând după o minge pe iarbă. Sub poză scria: „Bine ai venit acasă, Robi. De-acum nu mai aștepți pe nimeni la ușă."
N-am comentat. Am salvat poza în telefon și am închis aplicația.
