Numele meu e Vasile și, până acum șapte luni, nu știam nici măcar unde e Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie "Cuza Vodă" din Iași. Acum îl cunosc pe dinafară: câte trepte are scara de la intrarea secundară, unde se strică automatul de cafea din holul de la etajul trei, ce miros are dezinfectantul pe care îl folosesc asistentele la ora patru dimineața, când schimbă turele.
Fiica mea, Ilinca, s-a născut în martie, la douăzeci și opt de săptămâni. Un kilogram și o sută zece grame. Soția mea, Cristina, a intrat în travaliu pe neașteptate, la un control de rutină, și în mai puțin de o oră ne-am trezit cu o asistentă care ne explica ce înseamnă cuvântul "incubator" în viața noastră de acum înainte.
Nu o să vă spun despre ce a simțit Cristina. N-o să pretind că știu. Eu pot să vă spun doar ce am văzut eu, din locul meu — cel al tatălui care stă lângă geamul de sticlă și nu poate să facă nimic altceva decât să privească.
Acolo, în secția de neonatologie, orele nu mai au nume. Am ajuns să cunosc gărzile de noapte mai bine decât pe colegii mei de la firma unde lucrez de nouă ani. Știu vocea doctoriței Popa care vine la unu noaptea să verifice saturația de oxigen. Știu că monitorul face un sunet ascuțit, aproape muzical, când bătăile inimii scad sub o anumită limită, și că inima mea se oprea de fiecare dată odată cu al Ilincăi.
Am dormit pe scaunele din holul ăla mai mult decât în patul meu din Copou. Cristina venea de acasă cu geanta de lapte muls în congelator, cu termosul cu ceai, cu o pungă de biscuiți pe care nu-i mânca niciodată. Eu veneam direct de la birou, în costum, și stăteam așa, cu cravata desfăcută, ore întregi, uitându-mă la o cutie de plastic în care fiica mea cântărea cât o pâine.
Ce n-a văzut nimeni — pentru că nu era treaba nimănui să vadă — a fost seara în care am ieșit pe scara de incendiu să nu mă vadă Cristina plângând. Afară ningea cu fulgi mari, târziu, în martie, ceea ce la Iași se mai întâmplă. M-am așezat pe treapta rece, cu paltonul descheiat, și am sunat-o pe mama. I-am spus doar: "Nu știu dacă rezist." Ea mi-a zis să mă întorc înăuntru, că fetița are nevoie să-i aud vocea, chiar dacă nu poate să înțeleagă cuvintele. Așa că m-am întors.
Am învățat să vorbesc o limbă pe care n-aș fi vrut s-o știu niciodată — limba alarmelor. Trei bipuri scurte înseamnă că a scăzut saturația, unul lung și continuu te face să sari în picioare înainte să apuci să te gândești. Am învățat să citesc fața asistentei de gardă, Simona, înainte să deschidă gura: dacă zâmbea puțin din colțul buzelor, era bine. Dacă venea repede spre incubator fără să se uite la noi, nu era bine.
Într-o noapte de la mijlocul lui aprilie, Ilincăi i-a scăzut brusc saturația și au venit trei oameni în halate în camera aia mică, în mai puțin de zece secunde. Pe noi ne-au scos afară, pe hol. Cristina s-a lipit de peretele acela verde-deschis, cu mâinile pe burta ei goală acum, și n-a scos niciun sunet. Eu am rămas cu ochii la ușa aia închisă, numărând — nu știu ce număram, poate minutele, poate bătăile inimii mele. După nouăsprezece minute a ieșit doctorița Popa și ne-a spus că e stabilă. Doar atât. "E stabilă." Două cuvinte care ne-au ținut în picioare încă o săptămână.
Ce nu se vede din exterior, ce nu intră în nicio poză de pe rețelele de socializare cu bebeluși zâmbitori și panglici roz, e golul din brațe. Ies din spital cu mâinile goale în fiecare seară, iar drumul spre mașină, prin parcarea aia din spatele clădirii vechi, cu asfaltul crăpat și un singur stâlp de iluminat stricat, mi se pare de fiecare dată mai lung decât e de fapt. Urc în mașină, pornesc motorul și rămân câteva minute cu mâinile pe volan, fără să plec nicăieri.
Cristina a slăbit șapte kilograme în luna aia. Eu am renunțat la fotbalul de joi seara cu băieții și nu mi-a lipsit deloc — parcă nici nu mai știam ce înseamnă să vrei altceva decât ca fiica ta să respire singură.
Pe 2 mai, Ilinca cântărea un kilogram și nouă sute de grame. Respira fără sondă de trei zile. Doctorița Popa ne-a chemat în cabinetul ei, ne-a arătat fișa, și ne-a spus că, dacă totul merge bine încă patruzeci și opt de ore, putem discuta de externare. Cristina a plâns atunci pentru prima oară de față cu mine, nu de frică, ci altfel — cu un plâns care se termina.
Pe 6 mai am semnat actele de externare la ghișeul de la parter, lângă automatul de cafea stricat de care vorbeam. Asistenta Simona ne-a adus-o înfășată într-o păturică galbenă pe care o cususe chiar ea, cu inițialele I.V. brodate în colț — un obicei al ei, ne-a spus, pentru fiecare copil care pleacă acasă. Am luat-o în brațe în capătul acela de hol unde stătusem atâtea nopți cu mâinile goale.
N-am spus nimic amândoi o vreme. Cristina i-a atins tălpile minuscule, eu am dus mâna la pieptul ei mic doar ca să simt cum se ridică și coboară, de una singură, fără niciun tub, fără niciun cablu.
Afară, la ieșirea din spital, era o zi obișnuită de mai la Iași — tramvaiul 1 trecea pe strada Universității, cineva vindea liliac la colț. Am pus scaunul auto pe bancheta din spate, l-am prins cu ambele mâini de centură, de trei ori, ca să fiu sigur.
N-am mai trecut niciodată pe lângă spitalul ăla fără să mă uit spre etajul trei. Dar acum, când trec, duc fetița la grădiniță — are un an și jumătate, cântărește unsprezece kilograme, și în fiecare seară, înainte să adoarmă, strâng în mână păturica aia galbenă cu inițialele ei, pusă acum pe raftul din camera ei, nu în incubator.
