Mă cheamă Sorin și repar țevi de douăzeci și doi de ani, de pe vremea când am terminat ucenicia la un instalator din Deva și am plecat pe cont propriu cu o dubă Dacia Papuc și o trusă cumpărată în rate. Am reparat mii de robineți, sifoane înfundate, boilere care cedează exact de Crăciun, când toată familia stă la masă și cineva strigă că nu mai curge apă caldă. De obicei e simplu: ajungi, vezi problema, o rezolvi, iei banii, pleci mai departe. Dar sunt o zi de marți, în octombrie, pe care n-o s-o uit.
Am primit adresa de la un vecin: o stradă din marginea Devei, spre calea ferată, cu case joase și garduri de plasă ruginită. Mi-a deschis o femeie în vârstă, doamna Florica, într-un cardigan gri decolorat și papuci de casă atât de tociți încât tălpile se aplatizaseră complet.
— Scuze pentru dezordine, mi-a zis, aproape în șoaptă.
M-am uitat în jur. Nu era nicio dezordine. Camera era curată lună, dar dureros de goală. Pe un bufet vechi, două fotografii înrămate, un calendar de la biserică din 2019 și un ceas de perete care ticăia prea tare pentru o casă atât de tăcută. Fără televizor pornit, fără radio, fără mirosul de mâncare pe foc pe care-l simți de obicei când intri la cineva.
M-a dus la bucătărie. Țeava de sub chiuvetă plesnise, se făcuse o baltă mică în dulăpiorul de dedesubt. Am îngenuncheat, am deschis ușile — și acolo am observat ceva: niciun detergent de vase, niciun burete de rezervă, nicio pungă de gunoi. Un singur raft gol, acoperit cu o foaie de ziar aranjată frumos, ca și cum ar fi trebuit să pară că are ce ascunde dedesubt.
Am înlocuit racordul, am strâns fitingurile, am dat drumul la apă. „Gata, doamnă Florica." A zâmbit. „Mulțumesc frumos." Îmi strângeam sculele, gata de plecare, când m-a întrebat dacă vreau o cafea. Am refuzat. M-a mai întrebat o dată dacă sunt sigur. Eram sigur. Apoi mi-a propus un pahar cu apă și, de data asta, am acceptat.
S-a dus la frigider. Și când l-a deschis, am văzut tot: o jumătate de sticlă de lapte, un borcănel de bulion, trei plicuri de maioneză luate probabil de la vreo rotiserie. Atât. Nicio legumă, niciun fruct, nimic gătit, nimic pus deoparte pentru cină. Nimic.
A observat că mă uit și a spus repede, ca și cum ar fi avut nevoie să se justifice:
— Fac piața joi.
Am dat din cap. Mi-a turnat apa cu mâinile ușor tremurânde. Apoi s-a așezat pe un scaun de bucătărie, cu scoarța ruptă la margine, și i-am întins factura. 220 de lei.
S-a uitat lung la cifră. A deschis geanta, o poșetă mică, uzată, și a scos un portmoneu cu monede. A început să numere. Un leu. Apoi altul. Le așeza în rând pe fața de masă, cu grijă, ca pe niște piese de puzzle.
— Am niște bani în dormitor, mi-a zis.
— Nu trebuie să faceți asta, i-am spus.
— Pot să plătesc.
— Știu.
Dar a continuat să numere. Erau vreo 23 de lei în monede pe masă. Douăzeci și trei de lei, lângă o factură de 220. S-a oprit, s-a uitat în jos și a spus, aproape în șoaptă:
— Iau pensia pe cinci.
M-am uitat la monedele alea. Apoi la frigiderul aproape gol din spatele ei. Și ceva în mine s-a rupt puțin.
— Știți ce, am zis, îmi lipsește o piesă. Mă întorc repede.
— Dar ați reparat-o deja.
— Știu. Mi-am amintit de ceva.
Am ieșit cu trusa de scule, dar n-am mers la magazinul de instalații. Am mers la Lidl, cel de pe bulevardul din centru. Am parcat duba și am stat un minut cu mâinile pe volan, gândindu-mă la frigiderul acela gol, la monedele numărate una câte una, la felul în care spusese „pot să plătesc" — de parcă singurul lucru de care se temea să nu piardă era demnitatea ei.
Am intrat. Am luat piept de pui, o conservă de supă, pâine, ouă, fulgi de ovăz, mere, o pungă de legume congelate, cafea, lapte, un pachet de biscuiți cu ciocolată. N-am cumpărat nimic scump. M-am gândit tot timpul la ce i-ar fi ușor unei femei singure să gătească, ce s-ar păstra câteva zile, ce i-ar face bucătăria mai puțin pustie. La casă mi-a ieșit nota de plată: 138 de lei, din banii mei.
Când doamna Florica mi-a deschis din nou ușa, avea privirea mirată.
— Ați lipsit ceva vreme.
— Trafic, i-am spus.
Ochii i-au alunecat spre pungile din mâinile mele.
— Ce-s astea?
— Piesa, am zis, ridicându-le puțin.
S-a uitat la mine îndelung. Apoi a izbucnit în râs, prima dată în după-amiaza aceea.
— Voi, instalatorii, aveți niște piese ciudate.
— Foarte ciudate.
Am dus pungile în bucătărie, una câte una, iar ea m-a urmat fără o vorbă. Am deschis frigiderul și am început să-l umplu: pui, lapte, ouă, mere, legume, supă, pâine. Mâncare adevărată, genul de mâncare care face o bucătărie să pară că cineva mai așteaptă ziua de mâine.
Când am terminat, am închis ușa frigiderului. Doamna Florica stătea acolo, privind, apoi și-a dus o mână la gură.
— N-ar fi trebuit să faceți asta.
— Știu.
— Nu vă pot plăti pentru asta.
— Nu-mi datorați nimic.
A clătinat din cap, cu ochii umezi.
— Nu-mi place să fiu o povară.
M-am rezemat de blatul de bucătărie.
— Doamnă Florica, nu sunteți o povară.
S-a uitat spre bufet, spre cele două fotografii vechi.
— Soțul meu se ocupa de toate astea, a spus, cu vocea din ce în ce mai stinsă. A murit acum trei ani.
N-am spus nimic. Nu prea aveam ce. Și-a șters obrazul cu mâneca cardiganului.
— Tot mai cumpăr uneori de mâncare pentru doi.
Fraza aia m-a lovit mai tare decât orice altceva de-acolo. Pentru că uneori durerea nu se anunță. Uneori arată ca două farfurii puse pe masă din obișnuință. Uneori arată ca prea multă pâine cumpărată. Uneori arată ca o femeie în fața unui frigider gol, dându-și seama că a mai rămas o singură gură de hrănit.
— Nici nu mi-am dat seama cât de gol se făcuse, a spus, uitându-se la rafturile pline acum.
Am înțeles că nu vorbea despre frigider. Niciunul dintre noi n-a mai scos o vorbă. Ceasul de pe perete ticăia mai departe, iar toată casa părea că-și ține respirația.
Am plecat câteva minute mai târziu. Când ajunsesem lângă dubă, doamna Florica a strigat din prag:
— Stați.
M-am întors. Ținea în mână o pungă mică de hârtie. Înăuntru era unul dintre biscuiții pe care-i cumpărasem.
— Ați uitat ceva.
Am zâmbit.
— Ăla e pentru dumneavoastră.
A clătinat din cap.
— Mi-ați reparat chiuveta.
Am luat biscuitele. „Corect." A stat în prag până m-am urcat în dubă și am plecat. L-am mâncat la semafor. Nimic special, un biscuite ieftin de supermarket. Dar jur că avea alt gust în ziua aia, pentru că nu-mi puteam scoate din minte femeia care numărase monezi ca să mă plătească, femeia care se scuzase pentru o dezordine inexistentă, femeia care spusese că face piața joi doar ca un străin să nu-și dea seama că-i rămăsese fără mâncare.
Nu sunt bogat. Am rate, duba are nevoie de amortizoare noi, sunt zile când îmi număr banii înainte să pun benzină. Nu sunt niciun erou. Sunt doar un instalator care a observat ceva ce alții ar fi trecut cu vederea.
Am revenit peste vreo trei săptămâni, fără să fiu chemat — i-am dus o pungă cu conserve și i-am schimbat un bec ars din hol, gratis. Am făcut asta de vreo patru ori de-atunci, la fiecare două-trei săptămâni, câte puțin. Nu e o soluție, știu. Dar e ceva.
Ce n-am putut lăsa așa a fost restul: am vorbit cu asistenta socială de la primăria de sector, i-am dat numărul doamnei Florica și le-am spus exact ce-am văzut în frigiderul ăla. Peste două săptămâni, doamna Florica a fost înscrisă pentru masa caldă de la cantina socială, de trei ori pe săptămână, și pentru un supliment la pensie pe care nici nu știa că-l poate cere — actele le-a completat o asistentă, chiar la ea în bucătărie, cu doamna Florica ținând ceașca de cafea în mâini și eu stând lângă chiuveta pe care o reparasem.
Am trecut pe-acolo acum două zile. Frigiderul era plin — legume, iaurt, un rest de tocăniță într-un vas cu capac. Pe masă erau tot două farfurii puse, dar de data asta, când am întrebat-o, mi-a zis că vine vecina de la numărul 12 la un ceai, joia. A pus mâna pe frigider, ca și cum ar verifica dacă mai e cald, și mi-a zâmbit.
— De data asta chiar am de toate, mi-a zis.
Am dat din cap și am plecat, cu factura de plată în torpedou, neîncasată, exact cum stă acolo de la prima vizită.
