M-a sunat Radu, fiul meu, într-o duminică seară, și mi-a cerut ceva ce nu mai făcuse de ani buni: să ne întâlnim doar noi doi, fără soția lui, fără copii, la un restaurant din centrul Clujului. Aveam patruzeci și opt de ani, o firmă de contabilitate care mă ținea ocupat până seara, și o mamă, Ileana, care locuia singură într-un apartament din Mănăștur de când tata plecase de-acasă, cu douăzeci și șase de ani în urmă. Nu sunt un om care organizează surprize. Sunt genul care ține un tabel Excel cu cheltuielile lunare și care se enervează dacă trenul întârzie cinci minute. De asta, când i-am propus mamei să luăm masa împreună într-o zi de marți, am simțit-o pe fir cum se încordează.
„S-a întâmplat ceva la firmă?" m-a întrebat direct. I-am spus că nu, că voiam doar să vorbim liniștiți. A urmat o tăcere lungă, genul acela pe care doar o mamă îl poate face să sune ca un interogatoriu. Știam că nu o să doarmă bine în noaptea aia. O cunosc. Șaizeci și șapte de ani, și încă crede că fiecare telefon în afara programului obișnuit anunță o dramă.
Ajunsesem cu douăzeci de minute înainte la restaurantul ăla de pe strada Regele Ferdinand, unde mama comanda mereu sarmale și io ciorbă de burtă, comandasem deja apă minerală și o gustare de brânzeturi, cea pe care o mânca ea de obicei când venea de sărbători. Pe masă, lângă farfuria goală, pusesem un dosar maro, cumpărat special de la un chioșc din centru, cu un elastic care nu voia să se deschidă cum trebuie. Îl tot potriveam nervos, ca un adolescent care așteaptă rezultatele.
Când a intrat, cu paltonul ei gri și geanta aceea veche pe care refuza s-o schimbe, m-a văzut și primul lucru pe care l-a spus a fost: „Ce s-a întâmplat, Radule?" Nici nu se așezase bine pe scaun. I-am zis să nu mai facă mutra aia de înmormântare și am împins dosarul spre ea.
În dosar erau fotografii vechi, tipărite la un centru foto de pe lângă Piața Unirii, câteva bilete de tren imprimate și o rezervare la o pensiune din Sighișoara. Explicasem, cât de calm am putut, că voiam s-o duc câteva zile în Maramureș — la Sighetu Marmației și la Săpânța, locurile prin care trecuserăm cu mașina veche a bunicului acum treizeci și șase de ani, când eu aveam zece ani și părinții mei tocmai se despărțiseră.
Găsisem fotografiile alea cu o săptămână înainte, într-o cutie din pod, căutând un adaptor pentru un bec vechi. Erau poze cu mine, mic, în fața Cimitirului Vesel, și cu mama, tânără, purtând o eșarfă înnodată sub bărbie. Eu îmi amintesc vara aia ca fiind una dintre cele mai frumoase din copilărie. Îmi amintesc mirosul de pâine caldă de la o pensiune unde ne-am cazat, o femeie care ne dădea dimineața lapte cu miere, un câine vagabond care ne-a urmat trei zile la rând și pe care îl botezasem Grivei fără să întrebăm pe nimeni de acord. Îmi amintesc că am pierdut o umbrelă în autobuz și că am mâncat o plăcintă cu brânză care mi s-a părut, la zece ani, cel mai bun lucru din lume.
Mama nu-și amintea nimic din toate astea. Sau, mai exact, își amintea altceva.
„Radule, anul ăla a fost groaznic pentru mine", a zis, cu mâinile împreunate pe marginea mesei, fără să se uite la fotografii. Avea treizeci și doi de ani atunci, tocmai divorțase, lucra la o fabrică de textile din Cluj care plătea cu întârziere salariile, și mergea cu mine în vacanță pentru că îi promisese asta încă înainte de separare, chiar dacă nu-și permitea. Am mers cu trenul, pentru că mașina bunicului rămăsese la tata, am dormit la pensiuni ieftine unde plăteam cu banii puși deoparte lună de lună, și am mâncat mai mult pâine cu pastă de ficat decât mâncare caldă. Mi-a spus că a plâns o noapte întreagă pe balconul unei case din Sighet, ca eu să n-o aud prin peretele fin.
Nu știam nimic din asta. Aveam zece ani și-mi amintesc câinele, plăcinta și umbrela pierdută.
„Nu știam că ai suferit atât de mult", i-am spus. Și cred că exact în clipa aia, brânza aia netăiată încă pe farfurie și paharul cu apă minerală necinstite, mi-am dat seama că întreaga poveste a familiei noastre are două fețe și că eu văzusem doar una.
I-am propus să mergem din nou, patru zile, singuri, înainte ca fetele mele — Ana și Miruna — să termine școala și să înceapă vara plină de tabere și treburi. Mama a început imediat să găsească motive să nu vină: că o să coste bani, că soția mea, Delia, o să rămână singură cu fetele, că n-am de ce s-o duc nicăieri, că ea nu are nevoie de nimic. M-am uitat la ea și i-am spus: „Mamă, n-o fac pentru că ai nevoie de ceva. Vreau să merg cu tine." A tăcut. Cred că de prea mulți ani era ea cea care organiza totul, care plătea când putea, care întreba dacă suntem bine și care venea să stea cu nepoatele când eram plecați — și-i venea greu să priceapă că fiul ei voia, pur și simplu, să fie cu ea, fără alt motiv.
I-am mai spus și altceva, ceva ce nu-i mai spusesem niciodată: că de când am împlinit patruzeci și opt de ani, mă gândeam mult la timp. Fetele cresc, Ana are deja treisprezece ani și mi-a spus săptămâna trecută că nu mai vrea să vină cu noi la mare pentru că preferă să stea cu prietenele, și eu începusem să-mi amintesc de părinții mei la vârsta la care sunt eu acum.
Am mers. N-am reușit să refacem drumul exact, pentru că multe se schimbaseră: pensiunea din Sighet devenise un bloc de apartamente, iar cimitirul din Săpânța era plin de turiști cu autocare, nu ca atunci, când eram aproape singuri printre cruci colorate. Dar într-o seară, la o terasă din Sighișoara, cu două cafele pe masă și cu turnul cu ceas bătând ora nouă, i-am arătat mamei o fotografie în care aveam zece ani, iar ea treizeci și doi.
S-a uitat mult la femeia din poză. I-am văzut mâinile tremurând ușor pe marginea ceștii. Nu era frica din amintirea ei — era altceva, ceva ce n-am mai văzut la ea niciodată: uimirea că fiul ei ținea minte o versiune fericită a unei perioade pe care ea o îngropase adânc, ca pe o rușine.
A doua zi dimineață, în drum spre gară, mama s-a oprit brusc la o tarabă cu fructe de pe stradă și a cumpărat două plăcinte cu brânză, fără să spună de ce. Mi-a întins una fără o vorbă. Am mâncat-o pe scaunele din sala de așteptare, în timp ce anunțau întârzierea trenului de Cluj cu douăzeci de minute, și n-am zis nimic niciunul, dar știam amândoi la ce se refereau plăcintele alea.
Peste o săptămână, mama m-a chemat la ea, în apartamentul din Mănăștur. Pe masa din sufragerie avea o mapă cu acte — cea pe care o ținea de ani în sertarul dulapului vechi, cu asigurarea de viață și cu testamentul redactat la notar cu mult timp în urmă, când eu eram încă student și ea credea că trebuie să lase lucrurile „în ordine" pentru orice eventualitate. Mi-a spus că vrea să schimbe testamentul acela. Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva rău, mi-a explicat, ci pentru că cel vechi fusese scris de o femeie care se credea o povară și care voia să lase totul cât mai simplu ca să nu deranjeze pe nimeni. Voia acum să lase apartamentul din Mănăștur nepoatelor, Anei și Mirunei, în părți egale, cu o clauză prin care să poată sta ea acolo cât trăiește. Am chemat-o pe notara care ne ajutase și pe tata cu ani în urmă la actele de divorț, doamna Voinea, și am dus-o pe mama la birou chiar în ziua aceea.
Am stat lângă ea în biroul notarial, pe scaunele acelea din piele artificială roasă la colțuri, în timp ce doamna Voinea citea clauzele cu voce tare. Mama a semnat cu pixul ei, cel pe care-l ținea în poșetă de douăzeci de ani, și când a pus ultima semnătură, mi-a zis: „Ăsta e testamentul unei femei care a fost fericită în vara aia de la Sighet, nu al uneia care a plâns pe balcon." Am plătit taxa notarială — trei sute de lei — și am ieșit împreună pe scările clădirii, iar ea m-a luat de braț, ca să nu alunece pe treptele umede de ploaia din ziua aia.
