Mă cheamă Sandu Bălănescu și am cincizeci și trei de ani. Lucrez la o firmă de contabilitate din Craiova, am o soție, doi copii aproape mari și, undeva la Slatina, într-un cămin de bătrâni de pe strada Crișan, tata așteaptă să sune telefonul.
Nu l-am sunat de aproape doi ani.
Nu e povestea pe care o spui la o bere cu prietenii. E genul de lucru pe care îl porți cu tine ca pe o piatră în buzunar — o simți la fiecare pas, dar ai învățat să mergi cu ea acolo.
Tata a avut o casă cu etaj la marginea Slatinei, cu o curte plină de scule și lemn tăiat, cu miros de rumeguș și de tocăniță de vineri seara. Eu, sora mea Mirela, frații mei Costel și Adrian — am crescut acolo, patru copii într-o casă unde mama striga de la bucătărie să venim la masă și nimeni nu venea la timp. Duminica se aduna toată familia, bunici, veri, vecini care treceau "doar o clipă" și rămâneau trei ore. Era gălăgie. Era viață.
Acum tata are optzeci și șase de ani și o cameră de doisprezece metri pătrați, cu un pat, un dulap și o fereastră care dă spre o curte interioară cu un singur copac uscat. Mirela sună duminica, cinci minute, uneori mai puțin. Costel trece o dată pe lună, de obicei într-o oră între două ședințe. Adrian vine doar de Paște și de Crăciun. Eu — eu nu vin deloc.
Nu e că nu-mi pasă. Asta e partea pe care nimeni nu o înțelege din afară, și pe care nici eu n-am reușit să o explic bine nimănui, nici măcar soției mele.
Acum doi ani și trei luni, tata a vândut atelierul lui de tâmplărie — locul unde muncise treizeci și cinci de ani, unde m-a învățat să țin un rindea în mână — și banii, în loc să-i împartă la noi patru cum ne-a promis toată viața, i-a dat integral surorii mele mai mici, Mirela, ca să-și cumpere apartament în Slatina. Optzeci de mii de euro. O sumă pe care o știu exact pentru că am văzut extrasul de cont, l-am văzut cu ochii mei pe masa din bucătăria lui, într-o duminică de octombrie când venisem să-i repar boilerul.
Nu m-am certat cu el atunci. Am plecat, pur și simplu, și n-am mai sunat.
Poate sună meschin, spus așa, pe scurt. Poate chiar este meschin. Dar nu era vorba de bani în sine — era vorba că toată viața mi-a spus că suntem egali, că "ce-i al meu e împărțit la patru", și când a venit momentul, m-a lăsat deoparte fără o vorbă, fără o discuție, fără să mă întrebe măcar ce cred eu. Am simțit că treizeci de ani de muncă alături de el, de sâmbete petrecute în atelier cărând scânduri, n-au însemnat nimic în fața faptului că Mirela e mezina și că a plâns mai convingător.
Așa că am tăcut. Am lăsat tăcerea să se întindă, săptămână după săptămână, lună după lună, până când s-a transformat în ceva ce nu mai știam cum să sparg. Cu cât treceau mai multe luni, cu atât mi se părea mai greu să ridic telefonul — ce-aș fi zis? "Bună, tată, după doi ani de tăcere, ce mai faci?" Rușinea creștea odată cu timpul, ca o dobândă pe care n-o mai puteam plăti.
Soția mea, Corina, mi-a zis de vreo trei ori să-l sun. La un moment dat s-a supărat de-a binelea. "Tu vezi ce faci, dar copiii tăi te privesc, Sandu. Într-o zi o să facă exact ce faci tu acum, doar că ție o să ți se întâmple."
N-am zis nimic atunci. Dar cuvintele ei mi-au rămas, undeva, ca un ciob mic într-o pantof — nu te doare tot timpul, dar simți că e acolo.
Acum trei săptămâni m-a sunat Costel, fratele meu. Mi-a zis că tata a căzut noaptea, în drum spre baie, și a stat pe podea aproape două ore până l-a găsit infirmiera de tură. Nimic rupt, noroc mare, dar l-au ținut la Spitalul Județean din Slatina două zile, pentru observație.
Am condus până acolo fără să mă gândesc prea mult — dacă m-aș fi gândit, poate nu mai ajungeam. Coridorul mirosea a dezinfectant și a cafea de la automat. L-am găsit într-un salon cu alți trei bătrâni, cu perfuzia la mână, uitându-se la un televizor montat sus, în colț, unde rula un jurnal despre prețul gazelor.
Nu m-a văzut imediat. Când m-a văzut, n-a spus nimic o vreme. Doar a mutat privirea de la mine la fereastră și înapoi, de parcă verifica dacă nu cumva era o confuzie.
— Ai venit, a zis într-un final. Nu era întrebare. Nu era nici reproș, exact. Era doar o constatare, spusă cu o voce răgușită de la tubul de oxigen.
M-am așezat pe scaunul de lângă pat. Am observat că avea unghiile îngrijite — cineva îl aranjase, probabil infirmiera aia care venea în fiecare dimineață, despre care mi-a povestit mai târziu Costel, un băiat pe nume Vali, care îi lua tensiunea și îi aranja perna și care, spunea tata, "e mai aproape de mine decât mulți din familie."
M-am uitat la mâinile lui pe cearșaf — mâinile alea care ținuseră rindeaua, care mă loviseră ușor peste ceafă când greșeam o îmbinare, care acum tremurau puțin când a încercat să ridice paharul de apă de pe noptieră. Am luat eu paharul și i l-am dat.
— De ce n-ai mai sunat, Sandule? m-a întrebat, fără să mă privească, uitându-se în continuare la pahar.
Am simțit cum mi se strânge ceva în gât. Am vrut să spun ceva despre bani, despre Mirela, despre apartament, despre cei optzeci de mii de euro — dar cuvintele mi s-au părut, dintr-o dată, mici și mizerabile lângă un bătrân care abia se ridicase de pe podeaua unei băi unde stătuse două ore singur.
— M-am supărat pentru bani, i-am spus, în cele din urmă. Pentru banii de la atelier.
Tata a tăcut mult. Apoi a oftat, un oftat lung, care i-a zguduit tot pieptul.
— Mirela n-avea unde să stea, Sandule. Divorțase, avea doi copii mici, era la chirie și proprietarul o dădea afară. Tu aveai casă. Costel avea casă. Adrian avea casă. Ea n-avea nimic. Așa am decis eu. Poate am greșit că nu ți-am spus la timp. Dar n-am greșit pe cine am ajutat.
Nu mi-a cerut scuze. Nu m-a implorat să-l iert. Mi-a spus, pur și simplu, adevărul lui, așa cum îl vedea el, cu o simplitate care m-a lovit mai tare decât orice ceartă.
M-am uitat la el, la fața lui subțiată, la pielea de pe obraji lăsată peste oase, și mi-am dat seama că doi ani din viața lui — din puținii ani care îi mai rămân — au trecut fără mine din cauza unei sume de bani pe care, dacă ar fi fost s-o dau eu, aș fi dat-o exact la fel.
Nu ne-am îmbrățișat cu lacrimi. Nu-i genul familiei noastre. Dar am rămas acolo trei ore, i-am rezolvat crucea cuvintelor din ziarul de pe noptieră când s-a blocat la un cuvânt de șapte litere, i-am adus o cafea de la automatul de pe hol, care era imposibil de proastă, și am râs amândoi de asta.
A doua zi m-am dus la Notariatul din strada Unirii, la un cunoscut de-al meu, avocatul Damian Iorga, cu care lucrasem la niște acte de firmă cu ani în urmă. I-am cerut să-mi facă o procură notarială prin care preiau eu, oficial, jumătate din costul lunar al căminului de bătrâni — nouă mii de lei pe lună, exact suma pe care mi-a arătat-o Costel din chitanța de la administrație — și să deschid un cont separat, doar pentru asta, din care plata se face automat pe data de cinci a fiecărei luni, indiferent dacă mai vorbesc cu tata sau nu, indiferent ce se mai întâmplă între noi.
Nu i-am spus tatei despre bani. I-am spus doar că vin sâmbăta.
Și vin. De trei săptămâni, în fiecare sâmbătă, la ora unsprezece, sunt la ușa camerei lui de la căminul de pe strada Crișan. Aduc plăcintă cu brânză de la cofetăria de lângă bloc, pentru că am aflat de la Vali, infirmierul, că tatei îi place mai mult decât orice desert din meniul căminului. Stăm o oră, uneori două. Vorbim despre nimic — despre meciul de fotbal, despre vecinul lui de cameră care sforăie, despre cum era Slatina pe vremea când el era tânăr și nu existau blocurile de pe bulevard.
N-a devenit brusc totul bine. Nu așa merg lucrurile astea. Dar sâmbăta trecută, când am plecat, m-a apucat de mână — mâna aia care tremură acum — și mi-a zis doar atât:
— Vino și săptămâna viitoare.
I-am zis că vin. Și, de data asta, chiar știu că o să vin.
