Locuiesc la etajul trei, ușa vecină cu a Corinei, de nouă ani. Sunt asistentă medicală de gardă la Spitalul Municipal din Brăila, așa că orele mele nu prea seamănă cu ale altora — plec la șase seara, mă întorc dimineața cu ochii arși de neon, și pe scară o aud pe Corina înainte s-o văd. O aud certându-se cu băiatul ei, Vlăduț, are vreo șaisprezece ani acum, deși mie mi se pare că ieri îl duceam eu, câteodată, la grădinița de pe strada Mihai Eminescu, când Corina lucra dublu la fabrica de mobilă și n-avea cine să-l ia.
N-am copii. Poate de-asta le observ pe-ale altora mai atent decât ar trebui.
În seara aia de octombrie ploua mărunt, genul de ploaie care nu se oprește, doar se subțiază. Urcam scările cu punga de la magazinul de la colț — pâine, iaurt, o cutie de Nescafé — și am auzit-o pe Corina prin ușă, nu țipând, ci vorbind repede, aspru, cu vocea aia pe care o au mamele când sunt și furioase și disperate în același timp.
— Nu ies din casă până nu-mi arăți carnetul de note, Vlăduț. Nu mă interesează că plouă, nu mă interesează că te așteaptă ăia jos.
Un mormăit. Ușa vibrând ușor, semn că cineva o lovise cu palma din partea cealaltă.
— Mă urăști, hai, zi-o direct, m-am săturat să te aud repetând.
M-am oprit pe palier, prefăcându-mă că-mi caut cheile în geantă. Nu din curiozitate — sau nu doar din curiozitate. Se termina tura mea peste patruzeci de minute și trebuia să dorm măcar cinci ore înainte să mă întorc la spital, dar picioarele nu voiau să mai facă pasul spre ușa mea.
Vlăduț a ieșit trântind ușa, m-a văzut, a mormăit un "bună seara, doamna Ilinca" și a coborât cu două trepte odată, cu geaca neîncheiată fluturând. Corina a rămas în prag, cu un halat vechi bleumarin peste pijama, cu părul prins neglijent, ținând în mână un carnet de note pe care nu apucase să-l vadă.
— L-ați auzit, nu-i așa, a zis ea, fără să mă întrebe, doar constatând.
— Am auzit ceva, am zis eu, punând punga jos o clipă. N-am vrut să ascult.
— Mă crede un tiran. Crede că-i fac în ciudă cu tema la matematică, cu ora de venit acasă, cu tot. La cincisprezece ani credeam și eu la fel despre maică-mea. Acum aș da orice s-o mai aud certându-mă o dată.
Nu i-am răspuns nimic — n-aveam ce. Am intrat în apartamentul meu, am pus punga pe masa din bucătărie, dar prin peretele subțire dintre blocuri auzeam televizorul ei pornit prea tare, ca să acopere liniștea.
N-am mai vorbit cu ea vreo două săptămâni, program suprapus, ture de noapte, viața fiecăruia trăgând-o în altă direcție. Dar într-o dimineață de sâmbătă, când m-am dus să scot gunoiul, am găsit-o pe Corina la ghena de la subsol, cu o cutie de carton în brațe, plângând fără zgomot, ștergându-se cu mâneca halatului.
— S-a întâmplat ceva cu Vlăduț? am întrebat, speriată de-a binelea.
— Nu, nu, e bine, a zis ea repede. E la antrenament. Am găsit caietul ăsta când am făcut curat în dulap — jurnalul lui de clasa a șaptea. Scrisese acolo, cu litere de copil, că-s cea mai rea mamă din bloc, că mă urăște pentru că nu l-am lăsat la ziua lui Robert peste noapte.
A scos din cutie o coală ruptă, îngălbenită, și mi-a arătat-o, deși eu n-aveam ochelarii la mine și n-am putut citi nimic.
— Și acum? am întrebat.
— Acum tocmai mi-a zis, aseară, că vrea să dea la Liceul de Informatică din Galați, cel cu profil de vârf. Mi-a zis: mamă, dacă nu m-ai fi ținut din scurt la algebră în gimnaziu, acum n-aveam nicio șansă. Corina a strâns caietul la piept ca pe ceva viu. Nu mi-a cerut scuze pentru ce-a scris atunci. Dar mi-a spus asta. Și mi-a fost de-ajuns.
M-am uitat la ea cum stătea acolo, în halatul ei bleumarin, lângă ghena veche de gunoi, cu genunchii murdari de la cutiile de pe jos, și mi-am dat seama că plângea de fapt de ușurare, nu de tristețe.
N-am mai stat de vorbă mult, tura mea începea la ora unu și trebuia să dorm. Dar înainte să urc, am întrebat-o ce-avea de gând să facă cu caietul.
— Nu știu, a zis ea. Poate i-l dau înapoi, într-o zi, când o avea și el un copil care să-l urască pentru binele lui.
Am urcat scările împreună, tăcute, ea ținând cutia, eu punga goală de gunoi. La etajul doi ne-am despărțit, fiecare la ușa ei. Nu i-am mai spus nimic, iar ea n-a mai adăugat nimic — doar mi-a zâmbit scurt, obosit, cu ochii încă umezi, și a intrat în casă, unde peste vreo două ore avea să se întoarcă Vlăduț de la antrenament, flămând, gălăgios, cerându-i de mâncare de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată între ei doi.
