În fiecare dimineață, Rex se așeza lângă gardul de sârmă și aștepta un bărbat de optzeci și doi de ani care nu mai venea. Nu știa că omul nu-l părăsise. Fusese luat, pentru că nu mai putea trăi singur.
Mă cheamă Ioana Dobre, am patruzeci și unu de ani și locuiesc într-un bloc din cartierul Drumul Taberei, la parter, cu curte mică în spate. Vecinul nostru era domnul Petrescu — Aurel Petrescu, fost maistru la o fabrică de utilaj greu, văduv de șapte ani, locuia singur în casa de lângă blocul nostru, una din puținele rămase pe stradă între blocurile ridicate în anii optzeci. Între curtea lui și curtea noastră era doar un gard de sârmă, de-ăla vechi, ruginit pe alocuri. Rex nu a înțeles niciodată că gardul ăla trebuia să-i despartă.
Aproape un an, Rex a avut un singur prieten adevărat. Nu alt câine. Nu vreunul din copiii mei. Nici măcar eu sau soțul meu, Bogdan. Domnul Petrescu ieșea în fiecare dimineață cu un scaun pliant, dintre-alea de tablă, și-l punea lângă gard. Rex auzea scârțâitul picioarelor de metal pe beton și venea în fugă. Domnul Petrescu îi întindea printre sârme un biscuit sărat, din alea ieftine, luate de la magazinul de vizavi, unde vindeau și ziarul de dimineață. Rex îl lua cu grijă, apoi se așeza. Și asculta.
Aproape un an, ăsta le-a fost ritualul. Domnul Petrescu îi povestea despre soția lui, Elvira, care murise de cancer la plămâni. Îi povestea despre anii de armată la Mizil. Despre roșiile pe care nu reușea niciodată să le crească bine în lada de pe balcon, deși le uda în fiecare seară la ora șapte. Despre fiul lui, Cătălin, care-l tot certa că se urcă pe scară să repare jgheabul de pe casă. Rex asculta fiecare cuvânt. Nu-l întrerupea niciodată. Nu-l judeca niciodată. Stătea acolo, uitându-se în ochii bătrânului. Uneori domnul Petrescu vorbea un ceas întreg. Alteori tăcea. Rex rămânea oricum. Bogdan glumea: "Cred că Rex îl iubește pe moș Aurel mai mult decât pe noi." Râdeam. Nu știam cât de adevărat era.
Apoi, într-o dimineață rece de noiembrie, totul s-a schimbat.
Scaunul n-a mai ieșit. Ușa din spate a rămas închisă. Domnul Petrescu n-a mai apărut. Rex a așteptat lângă gard. O oră. Două. Toată ziua. În noaptea aceea n-a mâncat, n-a vrut să se joace, n-a venit nici când copiii l-au strigat pe nume de vreo trei ori. Stătea și se uita prin gard, așteptând un om care nu lipsise niciodată de la întâlnirea de dimineață.
A doua zi Rex s-a întors în același loc. Și a treia zi la fel. Am bătut la ușa vecinului — nimic. O femeie de pe scară mi-a spus că văzuse o ambulanță oprită acolo cu o seară înainte. Mi s-a strâns inima.
Spre seară a sunat Cătălin. "Tata e bine," mi-a zis. "A căzut în baie, nu s-a rupt nimic, dar doctorii spun că nu mai poate sta singur." L-am întrebat unde e acum. "La mine, în Militari, la vreo douăzeci de minute de mers." M-am uitat pe geamul de la bucătărie — Rex era tot lângă gard, așteptând.
"Cătălin," am zis încet, "Rex nu s-a mișcat de lângă gardul ăla de trei zile." Tăcere. "Îl așteaptă pe tatăl tău." Apoi am auzit o voce slăbită în fundal: "Ioana e?" Mi s-au umplut ochii. "Da, domnu' Petrescu." "Ce face băiatul meu?" Am înghițit greu. "Îi e dor de dumneavoastră." Câteva secunde n-a vorbit nimeni. Apoi vocea lui s-a frânt: "Și mie mi-e dor de el." M-am uitat pe fereastră — Rex își lipise botul de sârma rece, de parcă ar fi putut trece prin ea. Domnul Petrescu a șoptit ceva ce mi-a rupt sufletul: "Spune-i că n-am plecat pentru că am vrut eu."
Rex nu înțelegea spitale. Nu înțelegea bătrânețe. Nu înțelegea de ce omul care fusese acolo în fiecare dimineață, dintr-o dată, nu mai era. Știa doar că prietenul lui dispăruse. Și continua să aștepte.
Atunci am realizat că o vizită de weekend n-ar fi de-ajuns. Domnul Petrescu avea nevoie de un loc sigur unde să locuiască. Iar noi trebuia să găsim o cale să-l ținem pe Rex în viața lui.
Numai că apăruse o problemă serioasă. Căminul unde urma să se mute — unul de pe strada Brâncoveanu, cu taxă lunară de vreo trei mii de lei — nu accepta câini de talie mare. Și, brusc, familia noastră s-a trezit în fața unei alegeri la care nimeni nu se gândise vreodată: să-l ținem pe Rex, sau să-l dăm cuiva ca domnul Petrescu să aibă parte de compania de care avea nevoie.
Copiii au plâns. Bogdan n-a mai zis nimic o vreme. M-am așezat pe gresia din bucătărie și m-am gândit cum ai putea vreodată să-i explici unui câine că, uneori, să iubești pe cineva înseamnă să renunți tocmai la ce iubești cel mai mult.
Apoi l-am privit pe Rex întorcându-se la gard. Și-a sprijinit capul de sârmă. Și am înțeles. Câinele ăsta ne arătase, timp de aproape un an, ce înseamnă cu adevărat loialitatea. Nu-l uitase pe domnul Petrescu pentru că viața devenise complicată. Nu plecase pentru că prietenul lui îmbătrânise. Nu încetase să aștepte pentru că n-ar fi înțeles ce se întâmplă. Pur și simplu îl iubea.
Așa că am luat o decizie: aveam să-l aducem pe domnul Petrescu în familia noastră. Și, într-un fel sau altul, aveam să găsim o cale ca Rex să rămână parte din viața lui. Am renunțat la ideea căminului de pe Brâncoveanu.
Am sunat un avocat prieten de-al lui Bogdan și am făcut lucrurile ca la carte: am semnat un contract de întreținere cu clauză de uzufruct — casa domnului Petrescu rămânea a lui pe hârtie, noi ne angajam să-i purtăm de grijă, iar la parterul blocului nostru, unde stătea o vecină plecată de un an în Italia, am închiriat garsoniera cu opt sute de lei pe lună, ca domnul Petrescu să aibă un spațiu al lui, la doi pași de gard, cu ușa care dădea direct spre curte.
Trei săptămâni mai târziu, domnul Petrescu a trecut pragul, sprijinit în baston, cu Cătălin lângă el, ducând o geantă cu hainele lui și un termos vechi cu ceai. Rex l-a văzut. A înghețat o clipă — o secundă lungă, dureroasă, în care nimeni n-a mișcat. Apoi coada a început să i se miște. A pornit în fugă spre el. Domnul Petrescu a îngenuncheat greoi, ajutat de Cătălin, iar Rex și-a îngropat botul în pieptul bătrânului. L-a ținut strâns, de parcă ar fi regăsit o bucată din casa lui pe care credea că o pierduse definitiv. A plâns. Am plâns și noi. Rex a rămas așa, lipit de el.
Pentru prima dată în săptămâni întregi, nu mai aștepta nimic. Omul lui era, în sfârșit, acasă — la doi metri de gardul de sârmă unde totul începuse.
