Mărioara Bălan ținea scrisoarea avocatului în mână, în picioare lângă oglinda din hol, iar rândurile îi jucau în fața ochilor: Codruța angajase un avocat ca să conteste testamentul. Un milion șase sute de mii de lei, casa de la Vama Veche pe care Emil i-o lăsase ei singură — totul urma acum să ajungă în instanță. Bobiță, cocker-spanielul ei, zgâria la ușa apartamentului și cerea să iasă.
Era o dimineață de marți din octombrie, la șase luni de la moartea lui Emil. Mărioara împături scrisoarea, o băgă în buzunarul paltonului și ieși cu Bobiță la plimbare. Avea programare la frizeria pentru câini, urgent — dar de fapt avea nevoie mai ales de timp să se gândească, înainte s-o vadă pe Codruța.
"Blănuță Frumoasă" era între o brutărie și un magazin de pantofi, mirosea a blană udă și șampon de lavandă, iar Simona Pop, proprietara, îl ridică pe Bobiță pe masa de lucru și luă peria. Mărioara se așeză pe taburetul din colț, cu telefonul în mână, pentru cazul în care Codruța ar mai fi sunat o dată. Simona lucra prin blană, găsi un nod după urechea dreaptă, îl trase de câteva ori, apoi se opri brusc.
"Doamnă Bălan, veniți puțin." Ținea între degete ceva ce se desprinsese din blana încâlcită de sub zgardă. O bucățică minusculă de hârtie, împăturită, laminată, abia mai mare decât o unghie, prinsă de o buclă a zgardei vechi pe care Mărioara n-o schimbase niciodată, fiindcă lui Bobiță nu-i plăcuse cea nouă. "Așa ceva n-am mai văzut. E cusut acolo?"
Mărioara o luă, zgârie cu unghia degetului mare laminatul până se desprinse un colț. A trebuit să încerce de două ori, folia era casantă de bătrânețe. Scrisul lui Emil, șters, dar lizibil: *Pentru cazul în care cineva se îndoiește de testament: casa e a Mărioarei. I-am spus Codruței în martie, a fost de acord. E.*
Se așeză înapoi pe taburet, cu bilețelul pe genunchi, și îl netezi, deși era deja neted. De unsprezece ani purta Bobiță zgarda asta, de când Emil îl adusese de la adăpostul de animale din Costinești. Și tot timpul ăsta el purtase cu el bilețelul ăsta, fără să observe nimeni.
"Toate bune?", întrebă Simona și se opri, cu peria încă în aer.
"Terminați-l", spuse Mărioara și împături din nou bilețelul, cu grijă, de parcă s-ar mai fi putut rupe o dată. Îl băgă în portofel, printre fotografiile vechi. "Trebuie să mă întâlnesc cu cineva azi. Și apoi la notarul Marinescu, pentru dosar."
"Dosarul cu testamentul?" Simona știa despre ce era vorba, Mărioara vorbise destul la masa de așteptare în ultimele săptămâni.
"Poate că nu-i de-ajuns acum", spuse Mărioara. "Dar e un început."
Două ore mai târziu, Mărioara sună la ușa Codruței, pe strada Mihail Kogălniceanu, cu Bobiță la lesă, proaspăt spălat, blana încă puțin umedă pe burtă. Codruța deschise cu telefonul la ureche, "Te sun eu înapoi, doamnă avocat", spuse și închise.
"Am vorbit cu avocata mea", spuse ea, înainte ca Mărioara să apuce să zică ceva. "Casa e a tuturor, așa a fost mereu clar. Tata n-ar fi vrut niciodată să decizi tu singură, la șaptezeci și unu de ani, peste un milion șase sute de mii de lei —"
"Șaizeci și șapte", spuse Mărioara. "Și știi foarte bine că am șaizeci și șapte."
Codruța își încrucișă brațele. "Ce vrei aici?"
Mărioara deschise portofelul, scoase bilețelul și îl întinse spre Codruța, fără să-l lase din mână. "Bobiță l-a purtat tot timpul ăsta la zgardă. Unsprezece ani." Citi rândurile, fiecare cuvânt în parte. *I-am spus Codruței în martie, a fost de acord.*
Fața Codruței se albi, apoi se înroși. Întinse mâna după el, mai repede decât putu reacționa Mărioara, apucă un colț — Mărioara trase brațul înapoi, presă bilețelul la piept. "Lasă."
"Asta nu dovedește nimic", spuse Codruța, cu mâna încă pe jumătate întinsă. "Poate să-l fi scris oricine, e doar —"
"E scrisul lui tata și știi asta." Mărioara băgă bilețelul înapoi în portofel, de data asta cu fermoarul bine tras. "A vorbit cu tine, în martie, înainte să ajungă la spital. Și tu ai zis da. Și acum, la șase luni de la moartea lui, suni o avocată și te prefaci că discuția asta nu a existat niciodată."
"Era altă situație." Vocea Codruței se frânse, se făcu mai tare. "Nici măcar nu era chiar bolnav, n-am crezut că vorbea serios, așa se spune uneori, 'da, sigur, tată, sunt de acord' —"
"Atunci spune-i exact asta avocatei tale. Cuvânt cu cuvânt." Mărioara scoase telefonul din buzunarul paltonului și i-l întinse. "Sun-o acum, aștept."
Codruța se uită la ecran, fără să facă vreo mișcare să-l ia. "Cu bilețelul ăsta — mai întâi trebuie să spună doamna avocat dacă asta contează în instanță, o fâșie de hârtie de la zgarda unui câine, e ridicol, nu poate fi de-ajuns ca —"
"Notarul Marinescu o să spună mâine dacă e de-ajuns. Împreună cu martora care era de față când tatăl tău ți-a spus." Era doar o presupunere, dar Mărioara văzu pe fața Codruței că nimerise exact. "Mătușa ta Silvia era în vizită duminica aia, nu-i așa? Întreab-o ce-și amintește."
Codruța înghiți în sec. Mâna care cu o clipă în urmă întinsese după bilețel căzu, se jucă cu toca ușii. "Trebuie să vorbesc cu avocata."
"Fă asta. Dar fă-o azi, nu peste trei săptămâni." Bobiță se așeză lângă piciorul Mărioarei și pufni o dată. "Mâine la ora zece mă duc la notarul Marinescu. Dacă vrei să știe că renunți la treaba asta, sună-l înainte."
Codruța stătu o clipă în ușă, cu privirea ațintită asupra lui Bobiță, care își freca zgarda de piciorul ei. Apoi spuse, mai stins: "Deja plănuisem banii pentru renovare. Bucătăria." Nu suna a scuză, mai degrabă a ceva care-i scăpase pur și simplu, fiindcă altfel n-o auzea nimeni.
"Atunci replanifică", spuse Mărioara și se întoarse să plece.
A doua zi, Bobiță stătea pe scaunul din față când Mărioara conduse spre biroul notarial de pe bulevardul Ferdinand, radioul pe Radio România Actualități, Bobiță cu botul la geamul întredeschis. Notarul Ionuț Marinescu luă bilețelul, îl privi îndelung prin ochelarii de citit, îl întoarse de două ori, apoi îl atașă la dosarul testamentului.
"Din punct de vedere formal testamentul era deja valabil, doamnă Bălan", spuse el, "dar exista o neclaritate la semnătura martorului, exact genul de lucru pe care se poate construi o contestație — al doilea martor, domnul Ciobanu, se dovedește că nu era în cameră în momentul semnării, mi-a povestit chiar soțul dumneavoastră asta odată, dar nu era consemnat nicăieri în scris. Cumnata dumneavoastră și-ar fi putut construi plângerea pe asta. Cu bilețelul acesta, datat și cu mențiunea martorei, golul se acoperă." Bătu cu pixul în dosar. "Asta transformă o contestație posibilă într-una fără nicio șansă."
Mărioara dădu din cap o dată și nu spuse nimic, în timp ce notarul îndosaria pagina.
Puțin după ora unsprezece, îi sună telefonul tocmai când răsucea cheia în contact. Codruța, nu un mesaj, un apel. "Am vorbit cu mătușa Silvia", spuse ea fără nicio introducere, cu vocea răgușită, de parcă plânsese sau țipase înainte, poate amândouă. "Își amintește. Duminica aia din martie, la masa din bucătărie, tata a spus exact ce scrie pe bilețel." O pauză, în care se auzeau vase clămpănind în fundal. "Avocata mea a renunțat la mandat azi-dimineață. Am — am vrut doar să afli de la mine, nu de la notar."
"Mulțumesc că ai sunat", spuse Mărioara.
"Pot să vin să-l văd pe Bobiță? Nu pentru casă. Așa, pur și simplu."
"Sâmbătă", spuse Mărioara. "Adu și o prăjitură, ca să nu fie vizită, ci cafea împreună."
Două săptămâni mai târziu, noul extras de carte funciară stătea în dulapul din bucătăria Mărioarei, chiar lângă cutia cu recompense pentru Bobiță. Sâmbătă, Codruța stătea la masa din bucătărie, cu o prăjitură cu lămâie de la brutăria de lângă piață între ele, hrănindu-l pe ascuns pe Bobiță cu firimituri pe sub masă, deși Mărioara interzisese exact asta. Bobiță purta zgarda nouă, iar cea veche stătea, împachetată cu grijă în hârtie de ziar, în sertarul de sus al comodei, alături de ceasul lui Emil și de fotografiile din portofel.
