De douăzeci de minute mă uitam la ceasul de pe peretele băncii de pe bulevardul Unirii, în Craiova, iar unchiul meu Costel tot mai stătea acolo, la coada trei, povestind cu casiera de parcă ar fi avut toată după-amiaza la dispoziție. Venisem doar să-l însoțesc să-și depună pensia, nimic mai mult, și trecuse deja o oră de așteptare. Aerul condiționat bâzâia zgomotos, iar pe ecran rulau reclame la carduri de credit pe care nu se uita nimeni.
— Nea Costele, asta se poate face de pe telefon în două minute, i-am spus când, în sfârșit, ne-am așezat, el în cămașa lui bleumarin, cu paharul de cafea de la aparat cumpărat de la chioșcul din colț înainte să intrăm.
— Pentru ce? mi-a răspuns, fără să se oprească din amestecat zahărul.
I-am explicat despre aplicația băncii, despre plata curentului fără să ieși din casă, despre comenzile online care ajung direct la ușa blocului. I-am vorbit de eMAG, de aplicațiile de livrare, i-am zis chiar și că unele supermarketuri aduc cumpărăturile acasă în mai puțin de o oră. Eu, nepoata modernă, încercând să-mi bage unchiul văduv în secolul douăzeci și unu.
Costel a tăcut o clipă, uitându-se la rândul care nu mai era chiar rând, pentru că domnul în cămașă în carouri din fața lui îl recunoscuse și se oprise să-l întrebe de braț — cel pe care și-l rupsese anul trecut jucând table, o poveste lungă care implica un scaun pliant și prea mult orgoliu.
— Uite, fetițo, mi-a zis în cele din urmă, lăsând paharul pe măsuță, dacă aș face toate astea din fotoliu, știi câți oameni n-aș mai apuca să văd într-o săptămână?
N-am înțeles unde bate.
— De când am intrat aici azi, am salutat-o pe Marioara, de la ghișeul doi, care mă întreabă mereu de mătușă-ta, Dumnezeu s-o odihnească. M-am întâlnit cu Nelu, cu care joc table marțea în parcul Nicolae Romanescu. Iar domnul ăla cu brațul — a arătat spre bărbatul în cămașa în carouri — el a fost cel care m-a dus la spital când am căzut în bucătărie, acum doi ani, pentru că mătușă-ta nu era acasă și eu locuiam singur. A stat trei ore pe holul de urgențe la Județean fără să mă cunoască aproape deloc.
Și-a aranjat ochelarii și a continuat.
— Iar tanti Georgeta de la piață, cea de la tarabă cu fructe, de la care iau caisele — când mătușă-ta a căzut pe trotuar luna trecută, când ieșise la plimbarea de dimineață, ea a văzut-o, și-a lăsat marfa și a adus-o acasă înainte să apuc eu să mă îmbrac și să ies s-o caut. Asta mi-o dă eMAG, fetițo? Mi-o dă banca de pe un ecran?
N-am mai avut ce să răspund. El a continuat.
— Eu am timp, fata mea. Ce nu am e companie. Îmi place să-mi calc cămașa, să vin aici, ca Marioara să-mi zică „ce elegant sunteți azi, nea Costele", chiar dacă e minciună. Asta nu e o aplicație. Asta e tot ce mi-a mai rămas din zile.
Discuția aceea mi-a rămas în minte mai mult decât mă așteptam. M-am întors în seara aceea la apartamentul meu din cartierul Craiovița Nouă și n-am mai activat nimic pe telefonul unchiului meu. Dimpotrivă — am început să-l însoțesc la bancă în fiecare joi, fără grabă, așezându-mă pe scaunele acelea tari de plastic să aștept alături de el, chiar dacă formalitatea dura zece minute, iar taifasul dura patruzeci.
Au trecut aproape opt luni. Într-o joi din iulie, Costel nu a răspuns la telefon la ora la care obișnuiam să ieșim. M-am dus să-l caut la apartamentul mic de pe strada Brestei, același în care locuise treizeci și unu de ani cu mătușa mea. L-am găsit pe podeaua bucătăriei, conștient, dar incapabil să se ridice, cu șoldul rupt. Nu m-a sunat pe mine prima — nici n-a putut, telefonul era pe masă, în afara razei lui de mișcare. Tanti Georgeta, cea de la tarabă, a observat că la ora nouă dimineața Costel nu trecuse să cumpere cele două caise, ca în fiecare zi, iar la ora zece tot nu apăruse, și că, în treizeci și unu de ani de când vindea fructe în piața aceea, așa ceva nu se mai întâmplase într-o joi. Și-a lăsat taraba nesupravegheată cincisprezece minute și s-a dus să bată la ușa lui. A găsit-o descuiată. A intrat.
Când am ajuns eu la Spitalul Județean, tanti Georgeta era încă pe holul de așteptare, cu șorțul pe ea, fără să-și fi anunțat măcar soțul că va întârzia la închiderea tarabei.
— N-am vrut să-l las singur până vine cineva din familie, mi-a spus, și a plecat înapoi la treabă fără să-i pot mulțumi cum se cuvenea.
Costel a stat trei săptămâni la recuperare. În ziua în care a fost externat, am hotărât ceva care n-avea legătură cu aplicații sau internet banking: m-am dus la notarul de pe strada Calea București și mi-am adăugat numele ca persoană de contact în caz de urgență și împuternicit pe contul lui de la banca de pe bulevardul Unirii — aceeași bancă cu cele patru scaune de plastic — cu o procură specială doar pentru asta, ca dacă se mai întâmplă ceva, să nu depindă de faptul că o vecină observă lipsa a două caise de pe o tarabă. Am semnat actele în fața Marioarei, care a ieșit de la ghișeu să semneze ca martoră și s-a pornit pe plâns fără nicio jenă.
În joia aceea, când am ieșit din bancă, Costel cu bastonul lui nou și cu cămașa de fiecare zi, tanti Georgeta l-a văzut de la tarabă și a traversat strada fără să o strige nimeni. I-a adus două caise într-o pungă, gratis, ca în fiecare săptămână de atunci.
— Nu activa nimic pe telefonul ăla, fetițo, mi-a zis unchiul meu, râzând, sprijinit de brațul meu. Vezi acum la ce folosesc oamenii.
Continuăm să mergem joia. Tot o oră durează.
