Când Nineta a scos din plasă încă un bol de plastic cu capac clic, luat special de acasă, Dorina a simțit cum i se taie respirația.
— Unde-l duci pe ăsta?
Întrebase, deși știa perfect unde.
— Dori, ești singură, ce să faci cu atâta carne? Noi mâine avem serviciu, luăm ceva de prânz. Vezi tu cum s-au scumpit toate.
Dorina înțelegea. Prea bine înțelegea. Casa de la Bran o cumpărase din impuls, la cincizeci și șase de ani, așa cum fac doar cei obosiți să mai cântărească lucrurile. Vânduse garsoniera din Ploiești, pusese lângă banii economisiți și luase o căsuță cu grădină, la marginea unui sat, la o oră de mers cu maşina de oraş.
Copiii — amândoi mari, amândoi plecați, unul la Cluj, celălalt în Germania — se îngrijoraseră la început.
— Mamă, serios? Și unde stai?
— La casă, unde să stau.
Și chiar așa intenționa să trăiască. Nu să-și consume zilele, ci să le umple: cafea pe verandă dimineața, straturi de legume îngrijite din plăcere, nu din obligație. După treizeci de ani de bloc, pământul acela de sub picioare era, în sfârșit, al ei.
Prima vară fusese aproape perfectă. Aproape — pentru că în iunie sunase Nineta, sora ei mai mare.
— Dori, am auzit că ți-ai luat casă. E frumoasă?
Dorina nici nu apucase să se dezmeticească și deja zicea: da, frumoasă, vino să vezi. Fusese greșeala ei. Sora, totuși — crescute împreună, Dorina mereu ascultătoare, mereu cedând, reflexul pornise înaintea judecății.
Nineta a venit după o săptămână. Cu bărbatul ei, Costel, un om tăcut care se uita la nevastă ca la un GPS, cu fiica lor Simona, cu ginerele și cu cei trei nepoți. Șapte persoane, a socotit Dorina, și a fugit în bucătărie să vadă ce are de dat la masă.
A gătit bine. Mici pe grătar, legume, salate, o plăcintă cu brânză — îi plăcea să gătească și se pricepea. Musafirii au mâncat cu poftă, au lăudat casa, grădina, Nineta a mângâiat perdelele de pe verandă și a zis "drăguț, drăguț". La plecare au promis: "mai venim".
Dorina le-a făcut cu mâna și a crezut, naivă, că vor mai veni toamna, la ciuperci.
Au venit peste trei săptămâni. Spre august, vizitele deveniseră un fenomen la fel de previzibil ca schimbarea lunii. Aproape în fiecare sâmbătă dimineață suna telefonul, și vocea Ninetei, veselă și fără replică, anunța: "Dori, venim azi, ce faci?" Întrebarea era retorică — bagajele erau deja în portbagaj.
Dorina spunea de fiecare dată "veniți" și se apuca să dea carnea la dezghețat. S-a încăpățânat să se bucure. Soră-i soră. Copiii fac gălăgie în curte — e viață, e frumos. Costel ajută la lemne — măcar atât. Dar, de la o vizită la alta, musafirii se simțeau tot mai acasă, de parcă casa, pe nesimțite, încetase să mai fie a Dorinei și devenise o pensiune la liber, disponibilă la cerere.
O dată Simona a cerut o cheie de rezervă, "ca să nu stăm pe-afară dacă plecăm tu undeva".
— Unde să plec eu, stau aici.
— Ei, mă rog, se poate, a zis Simona și s-a uitat la ea ca la una care nu pricepe esențialul.
Cheie n-a dat. A fost singura linie pe care a ținut-o.
Între timp, cheltuielile creșteau. Dorina trăia din pensie și o rezervă modestă, nu avea bani de aruncat, și fiecare weekend cu musafiri lăsa o gaură serioasă în buget. Carne, băuturi, fructe, dulciuri pentru copii — nu era ruină, dar nici lucru de ignorat. N-a spus niciodată cu voce tare — părea jenant, și spera că Nineta va pricepe singură și va aduce și ea câte ceva. Odată au adus un pepene. Unul. La nouă persoane. Apoi au uitat și de pepene.
Vecina ei de la Bran se numea Lucreția, dar toți îi spuneau Luci. S-au împrietenit rapid, cum se întâmplă la casele de la țară, cu gardul jos și viața la vedere. Luci era o femeie practică, cu ochi ager și limbă dreaptă, crescuse doi fii și își îngropase un soț — asta îi luase orice fel de sentimentalism inutil.
Ei i-a povestit Dorina, într-o seară de septembrie, după ce musafirii plecaseră și ea ieșise în curte să respire, povestea cu borcanele.
Luci a ascultat rezemată de gard, fără să scoată o vorbă. Apoi a zis:
— Deci vin, le dai de mâncare, iau resturile și pleacă?
— Așa.
— De fiecare dată?
— De fiecare dată.
— Îți spun măcar "mulțumesc"?
— Spun, a suspinat Dorina. Foarte sincer.
— Asta chiar e o consolare, a pufnit Luci. Ascultă, de ce taci? Zi-i.
— Ce să-i zic? E sora mea. Zic ceva, se supără, ne împăcăm abia peste ani, mama ne-a învățat să nu ne certăm.
— Mama, a repetat Luci. V-a învățat să nu vă certați. Pe Nineta, pare-se, a învățat-o să trăiască pe spinarea altora și să vină cu plastice de acasă.
Dorina a râs, surprinsă de ea însăși. Prima izbucnire adevărată din toată ziua aceea.
— Ești rea, Luci.
— Nu rea. Sinceră. E altceva.
Luci s-a aplecat peste gard.
— Vrei să-ți spun ce faci? E verificat. Fără scandal, fără jigniri.
Dorina a vrut să asculte. Următoarele două săptămâni le-a trăit într-o stare de expectativă care o înfricoșa puțin și o încălzea puțin. Planul era simplu, aproape jenant de simplu — exact de-asta funcționează, a explicat Luci. Fără explicații, fără reproșuri, fără discuții despre bani și dreptate. Doar arată o dată, atât.
Nineta a sunat vineri seara.
— Dori, venim mâine, cum ești?
— Veniți, a spus Dorina cu voce egală. Vă aștept.
Dimineața s-a sculat devreme. A mers prin curte, a ascultat păsările, a băut cafeaua în liniștea aia reală, care există doar până pe la nouă dimineața. Apoi a scos cartofi din grădină. Mari, frumoși, ai ei — asta era minunea necondiționată a locului ăsta: cartofii îi creșteau fără bătaie de cap, și anul ăsta rodiseră de minune.
A aprins grătarul pe la unsprezece. A învelit cartofii în foliu, i-a pus în cărbuni. A pus ceainicul. A găsit în bufet un pachet de biscuiți — buni, cu ciocolată, luați special. Nimic altceva.
Mașina a intrat pe poartă la douăsprezece fără cinci. Au coborât Nineta, Costel, Simona cu bărbatul și cei trei nepoți — gălăgioși, deja alergând spre meri. Nineta a îmbrățișat-o pe Dorina, s-a uitat în jur și a făcut ce făcea de fiecare dată — s-a dus la grătar să vadă ce e.
A văzut. S-a întors.
— Dori, unde-i carnea?
— Nu-i carne.
— Cum nu-i? Nineta se uita aproape înspăimântată, ca și cum ar fi auzit ceva nefiresc. Ce mâncăm?
— Cartofi. Sunt acolo, în cărbuni. Mai au puțin.
Pauza a durat vreo trei secunde. Simona s-a uitat spre bărbatul ei. Costel privea în pământ.
— Și băutură? a întrebat Simona, cu grijă.
— Apă de fântână, a zis Dorina. Rece, proaspătă, bună.
Nineta s-a îndreptat. Dorina cunoștea gestul ăsta — umerii pe spate, bărbia puțin ridicată, vocea mai tare și mai moale deodată, ceea ce era cel mai rău semn.
— Dorina. Vorbești serios? Am venit atâta drum, copiii sunt flămânzi…
— Cartofii sunt gata în câteva minute, a repetat Dorina cu voce egală. Nici ea nu se aștepta la atâta calm.
— Asta-i tot?
— Pentru copii am biscuiți. A scos pachetul și l-a pus pe masă. Buni. Cu ciocolată.
Fața Ninetei a trecut prin mai multe expresii — mirare, derută, jignire — și s-a fixat pe una pe care Dorina o știa din copilărie: buzele strânse, ochii mijiți, tonul de "știi tu ce faci".
— Ești zgârcită, Dorina. Am știut mereu că ești strânsă la buzunar, dar să-ți pară rău pentru nepoții tăi, asta-i deja…
— Pentru nepoți nu mi-a părut rău, a întrerupt-o Dorina. Iată, le-am luat biscuiți.
— Știi bine ce vreau să spun!
— Știu, a zis Dorina. Dar carne nu-i. Banii s-au cam terminat. Cartofi sunt.
Era pe jumătate adevărat — banii nu se terminaseră, rămăseseră la ea. Dar formularea era corectă în fond: banii se terminaseră pentru tratativele astea săptămânale, pentru hrănit o familie întreagă cu o regularitate exemplară și pentru împachetatul proviziilor pe-o săptămână înainte.
Nineta mai spunea câte și mai câte — despre zgârcenie, despre singurătate, că ea a vrut numai bine, că copiii adoră să vină la mătușa Dorina, că înainte Dorina era altfel. Dorina asculta, întorcea cartofii cu o lopățică de lemn și se gândea la cum ardeau egal cărbunii și cât de bine miroseau cartofii copți — mirosul ăla cinstit, de pământ, simplu.
Cartofii i-au mâncat totuși. Aproape în tăcere. Nepoții au devorat biscuiții cu un entuziasm care a mai dezghețat puțin atmosfera. Costel a zis că cartofii sunt excelenți și a primit din partea Ninetei o privire după care a tăcut mult și bine.
Au plecat mai devreme ca de obicei. Nineta și-a luat rămas bun sec. Borcanele — a observat Dorina — nu mai apăruseau din plasă de data asta. Nu aveau ce să pună în ele.
— Au venit la grătar cu farfuriile goale și le-am dat o lecție, i-a povestit Dorina lui Luci, în seara aceea, lângă gard.
Luci se uita la ea cu acea expresie specială, a celor care știu că au avut dreptate, dar nu se grăbesc să se laude cu asta.
— Și?
— A funcționat, cred.
Dorina a tăcut o clipă.
— O să sune Nineta sau nu?
— Sună ea, a spus Luci, sigură. Când va avea nevoie de ceva.
Dorina a râs. Apoi s-a îngrijorat.
— Să știi, nu mă bucur. Credeam că vine o satisfacție, o ușurare. Dar e doar… trist.
— Normal că e trist, a confirmat Luci simplu. E sora ta. Voiai să priceapă singură, și n-a priceput. Asta-i mereu trist.
Au rămas o vreme tăcute. În grădina Dorinei se coceau merele, și în seara aceea aerul mirosea cald și dulce.
Telefonul Dorinei n-a sunat nici săptămâna următoare, nici pe cea de după. Dorina îl ținea pe masă, lângă ceașca de cafea, și la început se trezea verificându-l la fiecare oră, apoi la fiecare câteva ore, apoi, fără să-și dea seama exact când, a încetat să mai facă asta.
Se aștepta să o doară. Credea că va începe să se mustre, să reia conversația în minte, să caute un moment în care ar fi putut proceda altfel. În loc de asta a descoperit că dimineața aude din nou păsările. Că cafeaua pe verandă durează exact cât vrea ea. Că se plimbă prin curte fără tensiunea aceea surdă din spate, fără sentimentul că trebuie să pună ceva la dezghețat, să pregătească masa pentru opt oameni.
Într-o zi de octombrie a sunat-o ea singură. Doar așa, să vadă ce face. Nineta a răspuns scurt și rece — totul e bine, copiii sunt bine, ea la fel. N-a întrebat de Dorina. N-a întrebat de casă.
Dorina a închis telefonul și s-a dus să culeagă mere.
A fost o toamnă frumoasă. Liniștită, arămie, cu seri lungi și cărți pe care, în sfârșit, avea timp să le citească. O pisică din vecini a început să treacă pe la ea și să doarmă pe lemnele calde ale verandei. Dorina n-o gonea.
N-a regretat cartofii din cărbuni. N-a regretat că a tăcut când Nineta a numit-o zgârcită.
Luci a întrebat-o odată:
— Îți sunt dor de ei?
Dorina s-a gândit cinstit.
— De nepoți, a răspuns ea. Sunt copii buni, ei n-au nicio vină.
A mai tăcut o clipă.
— De sâmbetele cu grătar, nu. Deloc.
— Ai răspunsul, a zis Luci.
Iarna a venit timpuriu, deja din noiembrie a acoperit curtea cu zăpadă. Seara, Dorina ardea în sobă, asculta trosnetul lemnelor, iar pisica vecinilor se încolăcise pe un buștean rămas lângă ușă, prea cald ca să mai vrea să plece de-acolo.
