Victor Lascăr avea trei certitudini despre căsătoria lui aranjată.
Prima: era pur și simplu o afacere, nimic mai mult. A doua: mireasa avea să fie exact așa cum i-o descriseseră prietenii lui, o fată ștearsă, fără personalitate, genul pe care nu te uiți de două ori pe stradă. A treia: după cinci ani de contract respectat întocmai, firma lui de utilaje agricole din Craiova avea să rămână intactă, iar el urma să fie liber ca un om care și-a plătit o datorie veche.
A avut dreptate la două din trei. S-a înșelat la singura care conta.
Capela mică de la marginea conacului Belvedere, unde se făcea nunta, avea o ușă laterală care nu se încuia bine de ani de zile. Nimeni nu se gândise să o repare, pentru că nimeni nu se gândise că cineva ar putea asculta prin ea exact în ziua aceea. Eu stăteam pe partea cealaltă, cu rochia mea de mireasă atârnând greu pe umeri, așteptând semnalul să intru, când am auzit vocea lui Victor trecând prin lemnul vechi ca printr-o sită.
Vorbea cu Mihai, cavalerul lui de onoare, și nu-și dădea seama cât de clar se auzea totul.
— Măcar o să fie nedureros, zicea Victor, cu vocea aia joasă, de bărbat sigur pe el. Cinci ani, actele semnate, și rămân cu fabrica intactă. Am văzut poze, Mihai. Articole vechi. O descriu ca pe o ciudată, fără viață socială, genul care stă în casă cu pisicile.
A râs. Un râs scurt, de-al lui cu el însuși.
— Cinci ani prefăcându-mă atras de o femeie care probabil mă omoară de plictiseală doar privind-o. O să fie un miracol dacă reușesc să mă port normal în noaptea nunții.
Stomacul mi s-a strâns, dar am rămas acolo, înțepenită, incapabilă să mă mișc. O parte din mine voia să intre, să-i spună în față exact ce cred despre el, și să plece din capela aia cu tocurile în mână. Cealaltă parte, cea care petrecuse trei ani reconstruindu-se bucată cu bucată după divorțul de Daniel, voia să audă totul până la capăt.
— Cel puțin pot să mă gândesc la altă femeie și ea nu va ști niciodată diferența, a mai zis Victor, și vocea lui aia batjocoritoare mi-a adus aminte exact de Daniel, de felul în care mă făcea mică înainte să-și deschidă bine ochii dimineața.
Urâtă. Ciudată. Plictisitoare. Invizibilă.
Îmi promisesem că niciun om n-o să mai aibă puterea să mă facă să mă simt așa. Și eram pe cale să mă mărit cu unul care mă disprețuia deja, fără să mă fi văzut vreodată.
Organizatoarea nunții mi-a pus o mână pe umăr, semn că venise momentul. Am tras aer în piept și am strâns în pumn colțul voalului care-mi acoperea fața, atât de tare că dantela mi-a lăsat dungi roșii pe palmă. Rochia, aleasă de mama cu atâta grijă la un atelier din București, mi se părea în clipa aia doar o deghizare scumpă pentru tot ce eram de fapt.
Tatăl meu nu era lângă mine ca să mă conducă la altar — rezolva ultimele detalii cu organizatoarea, exact nunta asta pe care el o aranjase ca să „ne protejeze afacerile" de criza care ne lovise ferma de la Olt. Protecție. Ironia cuvântului ăstuia aproape m-a făcut să râd, acolo, în mijlocul bisericii pline de garoafe albe și priviri curioase.
Am mers singură pe culoar. Patru sute de oameni s-au întors să se uite la mine, dar singurul care conta stătea la altar, ajustându-și cravata cu încrederea aia enervantă a omului care crede că știe exact ce urmează.
Victor m-a măsurat prin voal, și chiar fără să-i văd clar fața, simțeam greutatea judecății lui. Se pregătea să fie politicos în fața a ceva ce considera inferior. Postura lui era prea relaxată, aproape plictisită, ca și cum asta ar fi fost o altă ședință de consiliu de administrație din programul lui încărcat.
Când m-am oprit în fața lui, preotul a zâmbit cu amabilitatea aia profesională pe care preoții o perfecționează după zeci de ani de slujbe. Mihai, cavalerul de onoare trădător, care tăcuse cât Victor mă făcea bucăți cu vorbele, stătea încordat lângă el, și asta mi-a dat o mică satisfacție răutăcioasă.
— Putem începe ceremonia, a anunțat preotul.
Apoi a pus întrebarea care a schimbat tot.
— Mireasa poate să-și ridice voalul.
Degetele mi s-au oprit o clipă pe dantela albă. O secundă, am vrut să las voalul exact așa cum era, să-i ascund lui Victor adevărul pentru totdeauna.
Dar nu mai eram fata pe care Daniel o rupsese în bucăți, cea care se ascundea și accepta firimituri de afecțiune otrăvită.
Mi-am ridicat voalul.
Lumea s-a oprit. Patru sute de oameni și-au ținut respirația deodată, și liniștea care a urmat era atât de deplină că-mi auzeam propria inimă bătând neregulat în coaste.
Victor a încremenit. Bărbatul ăsta sigur pe el a rămas, pentru întâia oară, fără cuvinte.
Ochii lui mi-au urmărit fața cu o intensitate care mi-a dat fiori, de la ochii verzi pe care mama mi-i lăuda mereu, la buzele pe care le vopsisem roșu, suficient de ferm cât să nu fiu invizibilă.
— Doamne, a zis el, atât de scurt încât numai eu am auzit.
Era în vocea lui ceva care nu era admirație, ci șoc pur, autentic.
Am lăsat un zâmbet rece, elegant, să-mi atingă buzele, și am vorbit foarte apăsat, numai pentru el.
— Surprins?
M-am oprit, am calculat momentul, l-am savurat.
— Relaxează-te. N-am vrut nici eu să mă mărit cu tine. Am auzit tot pe ușa aia secretă. Discuția voastră. Mulțumit acum?
Expresia lui s-a schimbat atât de rapid că era aproape fascinant de urmărit. Șocul a făcut loc unei umbre de rușine, înlocuită rapid de o mască de control profesional. Dar ochii lui, ochii ăia negri care probabil intimidau tot consiliul de la fabrica din Craiova, nu se puteau dezlipi de fața mea.
— Domnule Lascăr, a zis preotul, nedumerit de pauză. Putem continua?
— Da.
Vocea lui Victor a sunat răgușit. Și-a dres glasul și a mai zis o dată.
— Da, desigur.
Ceremonia a continuat, dar era ca un teatru absurd, în care toți cei prezenți știau că e o farsă. Jurămintele tradiționale ne-au ieșit mecanic din gură, vorbe despre iubire și fidelitate pe care niciunul nu le simțea, dar trebuia să le pronunțăm în fața a patru sute de martori și a legii.
— Puteți săruta mireasa, a anunțat în cele din urmă preotul.
Inima mi-a bătut într-un fel pe care-l uram să-l recunosc.
Victor s-a aplecat, și pentru o clipă am crezut că o să-mi spună ceva, vreo scuză jalnică pentru vorbele crude pe care nu trebuia să le aud. În schimb, mi-a apăsat buzele pe ale mele într-un sărut scurt, cast, genul pe care-l schimbă cuscri îndepărtați la nunți.
N-a fost deloc cast.
Scânteia care a trecut între noi a fost atât de intensă și neașteptată că am făcut un pas înapoi. Era electrică și înfricoșătoare, un curent care mi-a trezit fiecare nerv din corp dintr-odată.
Din ochii lui mari când ne-am despărțit, Victor simțise exact același lucru.
— Doamnelor și domnilor, vă prezint pe domnul și doamna Lascăr.
Preotul a ridicat mâinile, iar sala a erupt în aplauze politicoase. Am mers împreună pe culoar, mâna mea sprijinită ușor pe brațul lui Victor. Atunci am profitat să-i șoptesc regulile învoielii noastre.
— Cinci ani. Contract. Nimic mai mult.
Maxilarul lui s-a încordat, am simțit mușchii din brațul lui înțepenind sub mâna mea.
— Trebuie să vorbim.
— Nu.
Am ținut zâmbetul fals lipit pe față pentru aparatele foto care clicăiau fără încetare.
— Nu trebuie.
Luna de miere a fost petrecută separat — eu la conacul familiei, el la fabrică, de dimineață până noaptea, ca și cum ar fi putut să șteargă nunta din memorie prin ore de muncă. Dar firma lui Victor avea o problemă pe care niciun program încărcat n-o putea rezolva: datoria de patru milioane de lei către banca din Craiova, acordată de Grigore, tatăl lui Victor, drept garant, cu condiția ca Victor să fie căsătorit și „stabilizat" timp de cinci ani — altfel clauza de accelerare lovea toată firma dintr-odată, iar Grigore avea dreptul contractual să-și revendice garanția prin acțunile fabricii. Asta era adevărata miză a contractului nostru, nu o fantezie de mariaj aranjat, ci o garanție bancară mascată în biserică, iar Grigore era singurul care avea ceva de câștigat dintr-un divorț timpuriu.
Săptămânile au trecut. Ne-am mutat în aceeași casă din cartierul Brestei, pentru aparențe, dar locuiam ca doi chiriași politicoși. Totuși, lucrurile mici se schimbau fără să le dăm nume: eu găseam cafeaua făcută când mă trezeam, chiar dacă el pleca înainte de ora șapte; el găsea lumina de la birou aprinsă când se întorcea noaptea, pentru că o lăsasem așa ca să nu intre într-o casă întunecată. Într-o seară de octombrie, l-am găsit în bucătărie cu dosarul băncii întins pe masă, cu amândouă mâinile înfipte în păr, ca un om care-și dă seama că a pierdut un pariu cu propria lui viață.
— Ai auzit totul, a zis fără să se întoarcă. Ce-am spus lui Mihai.
— Fiecare cuvânt.
— Nu sunt omul care a vorbit în ziua aia.
— Ești exact omul care a vorbit în ziua aia. Întrebarea e cine vrei să fii de acum încolo.
N-a avut un răspuns pregătit, și asta l-a făcut om în fața mea.
Am împins spre el o cană de ceai, pentru că dosarul ăla părea să-i fi îngheţat mâinile, și m-am așezat pe scaunul de vizavi, nu lângă el, dar nu departe.
— Grigore te sufocă cu datoria asta ca să te țină în frâu. Ai observat?
— Toată viața, a zis el, și vocea lui n-a mai avut nimic din aroganța de la altar.
Am stat acolo până spre dimineață, vorbind despre fabrică, despre tatăl lui, despre Daniel, pe care i l-am descris fără să plâng, prima oară de la divorț când am putut să fac asta. Mihai, prietenul care tăcuse în biserică, a venit o dată să-și ceară scuze stângaci, și Victor l-a lăsat să vorbească, pentru că și el avea nevoie să audă cuvintele spuse cu voce tare.
Au trecut luni în care nopțile din bucătărie s-au înmulțit — eu citind la masă până târziu doar ca să-l aștept, el aducându-mi un pulover peste umeri când vedea că tremur de frig lângă fereastra deschisă, amândoi prefăcându-ne că nu observăm cât de ușor ne găsim unul pe celălalt în casa aia tăcută.
Dar liniștea s-a sfârșit în primăvară, când Grigore Lascăr a venit cu avocatul lui la cină și a pus pe masă o hârtie: cerea ca eu să semnez o cesiune de acțiuni „de precauție", care-i transfera lui controlul asupra părții mele din fabrică în cazul unui divorț, indiferent de motiv — o clauză prin care își asigura, pe lângă garanția bancară, și o pârghie directă asupra conducerii firmei, orice s-ar fi întâmplat între mine și Victor. Victor a citit hârtia, a privit tatăl lui în ochi, lucru pe care nu-l mai făcuse de ani de zile fără să se ferească, și a spus:
— Vrei control, nu garanție. Dacă Adelina semnează asta, tu conduci fabrica indiferent ce facem noi doi. Nu semnează nimic.
Grigore n-a negat. A împins hârtia câțiva centimetri mai departe pe masă, ca să arate că nu glumește.
— Datoria e a mea, Victor. Am dreptul să mă protejez.
Am luat eu hârtia de pe masă, am împăturit-o în două, și am pus-o înapoi în fața lui Grigore.
— Domnule Lascăr, dacă vreți control asupra fabricii, cumpărați-l cinstit, cu bani puși pe masă în fața avocaților amândoi, nu cu semnături furate la cină, lângă friptură.
A plecat fără să mai spună nimic. Victor m-a privit cum nu mă privise niciodată — nu cu uimire la o față frumoasă, ci cu respect pentru o femeie care nu se lasă mișcată din loc.
În luna mai, exact la doi ani de la nuntă, am dus eu singură dosarul la banca din Craiova: am plătit în avans soldul rămas din datoria de patru milioane de lei pe care Grigore o garantase, din banii mei, cu o singură condiție scrisă în contract — fabrica trecea pe numele comun al nostru, nu doar al lui Victor sau al lui Grigore. Directorul băncii mi-a dat mâna peste masă, Victor a semnat lângă mine, iar hârtia de cesiune cerută de tatăl lui a rămas, nesemnată, într-un dosar pe care l-am lăsat acolo, pe masa din sufragerie, ca o dovadă că nu mai aveam nevoie de garanția lui.
Grigore n-a mai venit la cină multă vreme. Când a venit, în cele din urmă, de Crăciun, a găsit altă casă — una în care eu nu mai eram mireasa descrisă în poze vechi, ci femeia al cărei nume stătea pe hârtiile fabricii, lângă al fiului lui, pentru că așa am ales, nu pentru că ne obliga vreun contract de cinci ani care, de altfel, nu mai avea nicio putere asupra noastră.
