Telefonul a sunat la șapte fără un sfert, chiar când puneam ceainicul pe aragaz. Pe ecran scria „Școala Gimnazială Nr. 4, Brașov" și, în clipa aia, mi s-a strâns stomacul ca la un pumn.
— Doamna Dumitrescu, trebuie să veniți LA ȘCOALĂ CHIAR ACUM. Nu o să credeți ce s-a întâmplat!
Vocea directorului, domnul Anghel, era ascuțită, aproape isterică. Eu, Corina Dumitrescu, patruzeci și unu de ani, cusătoreasă la un atelier de pe strada Lungă, am simțit cum mi se face frig în palme deși ceainicul fluiera deja în spatele meu.
Acum trei luni și jumătate am îngropat bărbatul, pe Mihai. Cancer la stomac, doi ani de chimioterapie, o singură remisie falsă care ne-a dat speranță cât să doară mai tare la recădere. A murit într-o vineri de mai, în salonul de oncologie de la Spitalul Județean, cu mâna mea în mâna lui și cu fiica noastră, Ioana, treisprezece ani, plângând pe hol pentru că nu am lăsat-o să intre la final.
Ioana n-a mai fost aceeași de atunci. A slăbit vreo trei kilograme, nu mânca la prânz, se închidea în baie câte o oră întreagă. Într-o seară, apa curgea de mult prea mult timp și liniștea de dincolo de ușă mi s-a părut ciudată.
— Ioana, deschide, sunt eu.
Ușa s-a deschis singură, nezăvorâtă. Pe gresie, șuvițe lungi și șatene, ca niște fire de sfoară aruncate la întâmplare. Fiica mea stătea în fața oglinzii cu părul tăiat scurt, până la umeri, tăiat strâmb, cu foarfeca de bucătărie, cea cu care tăiam pungile de la lapte.
— Ce-ai făcut, fetițo?
Mi-a arătat, fără să mă privească în ochi, o coadă groasă legată cu un elastic roșu de la caiete.
— E o fată în clasă, mamă. Delia. Are leucemie, e în tratament de trei luni. Azi i-a căzut și ultimul smoc de păr, în timpul orei de geografie. Cristi și Bogdan au râs de ea. A fugit plângând la toaletă și n-a mai ieșit până la ultima oră.
A înghițit în sec.
— Am citit pe internet că se pot face peruci din păr adevărat. Știu că al meu singur nu ajunge, dar poate ajută, măcar puțin.
Mi-am amintit cum arăta Mihai după a treia serie de chimio — capul gol, sfios sub șapca lui de blugi, cum se ferea de oglinda din baie. Ioana avea atunci nouă ani și nu l-a lăsat niciodată să vadă că observase.
Am strâns-o în brațe atât de tare încât a icnit.
— Tatăl tău ar fi fost mândru de tine, atât de mândru.
A doua zi de dimineață am dus coada de păr la salonul doamnei Georgeta, de lângă piață, cea care face și peruci pentru pacienții de la oncologie contra unei sume simbolice. Ne-a promis-o gata în cinci zile. Când Ioana a primit-o — șaten deschis, tuns bob, cu breton — a îmbrățișat-o ca pe o păpușă și a plâns de bucurie, nu de durere, pentru prima oară de la înmormântare.
Luni dimineață a plecat la școală cu peruca într-o pungă de hârtie kraft, ascunsă în ghiozdan, hotărâtă să i-o dea Deliei în pauza mare, discret, ca să n-o facă de rușine în fața clasei.
Eu am rămas acasă cu inima ușoară pentru prima oară de luni de zile. Am pornit mașina de cusut, am terminat un tiv, am băut o cafea. Și atunci a sunat telefonul.
— Doamna Dumitrescu, veniți LA ȘCOALĂ IMEDIAT.
— Ioanei i s-a întâmplat ceva?
— Trebuie să vedeți cu OCHII DUMNEAVOASTRĂ. Veniți acum, vă rog.
Am lăsat foarfeca pe masă și mașina pornită, m-am urcat în Logan-ul lui Mihai, cel pe care încă n-am reușit să-l vând, și am condus prin tot orașul cu inima bătându-mi în gât. Am parcat strâmb în fața școlii. Directorul mă aștepta chiar în ușa cancelariei, alb la față.
— Intrați, doamnă Dumitrescu.
Am deschis ușa biroului — și ce am văzut acolo mi-a tăiat respirația.
În mijlocul biroului, pe scaunul de vizitatori, stătea o fetiță slăbuță, cu o eșarfă înflorată pe cap, ținând în brațe peruca Ioanei ca pe un lucru sfânt. Lângă ea, Ioana, cu ochii roșii de plâns bun, îi ținea mâna. Iar în jurul lor, în picioare, tăcuți, erau vreo șase colegi de clasă — printre ei și Cristi, băiatul care râsese cel mai tare cu o zi înainte, acum cu privirea în podea.
Domnul Anghel mi-a explicat, cu vocea gâtuită, ce se întâmplase de fapt. Ioana îi dăduse peruca Deliei în pauza de la ora zece, în vestiar, sperând să treacă neobservate. Dar Bogdan văzuse scena de pe hol și, în loc să râdă din nou, intrase în clasă și povestise tuturor ce făcuse Ioana — că își tăiase singură părul, acasă, cu foarfeca de bucătărie, ca să ajute o colegă pe care abia o cunoștea. Vestea făcuse înconjurul întregii clase a șaptea în mai puțin de un sfert de oră. Copiii care o luaseră în derâdere pe Delia cu o zi înainte veniseră ei înșiși s-o roage să-i ierte, iar diriginta chemase conducerea școlii nu ca să pedepsească pe cineva, ci pentru că nu mai văzuse așa ceva în douăzeci și doi de ani de catedră și voia ca eu, ca mamă, să aud povestea din gura directorului, nu doar din a Ioanei, care ar fi minimalizat totul din modestie.
— Doamnă Dumitrescu, mi-a spus el, ridicându-se în picioare, fiica dumneavoastră a schimbat azi ceva în clasa asta. Voiam să vă cer voie să povestim întâmplarea și la ședința cu părinții de vineri. Fără nume, dacă preferați, dar copiii trebuie să știe că așa ceva există.
M-am uitat la Ioana, la peruca din brațele Deliei, la coada tunsă cu foarfeca strâmbă și mi-am dat seama că nu voiam ca povestea asta să rămână doar o poveste frumoasă spusă la o ședință.
Am mers cu Delia și cu mama ei, doamna Roxana, chiar în după-amiaza aceea, la casieria Spitalului Județean, unde plăteam de doi ani rata la un împrumut luat pentru tratamentul lui Mihai — o mie opt sute de lei rămași din suma inițială de nouă mii. Am deschis geanta, am scos carnetul cu polițele de asigurare rămase de la Mihai, cea pentru accidente pe care nu mai avea rost s-o plătesc pentru un om care nu mai era, și am semnat cererea de reziliere chiar acolo, la ghișeu. Banca mi-a virat suma răscumpărată — două mii două sute de lei — a doua zi în cont.
N-am dat banii Deliei de pomană. Am deschis, împreună cu doamna Georgeta de la salon, un fond mic la o asociație de părinți din cartier, „Peruci pentru Delia și ceilalți", unde am depus întreaga sumă ca fond de pornire, ca alți copii bolnavi din oraș să-și poată face perucă gratuit, nu contra unei sume simbolice. Am cerut asociației un extras de cont pe numele fondului, l-am pus într-un dosar de plastic pe care Ioana l-a decorat cu un fluture desenat de mână, și l-am dus chiar eu, cu dosarul sub braț, la doamna Georgeta, ca prima plată din fond să meargă pentru peruca următorului copil de pe listă.
Bogdan, cel care răspândise vestea prin clasă, a venit acasă la noi sâmbătă, trimis de mama lui cu o cutie de cornulețe, să-i ceară scuze Ioanei pentru râsul de cu o zi înainte. Ioana i-a deschis ușa, i-a luat cutia din mână și i-a spus doar atât:
— Ajută-mă să strângem bani pentru fondul Deliei, ăla contează mai mult decât scuzele.
Bogdan a dat din cap și a rămas la noi în bucătărie două ore, scriind pe un carton anunțul pentru tombola pe care aveau s-o organizeze împreună la următoarea serbare școlară.
