Când Ana a acceptat rolul care i-a schimbat viața, eu eram sub o mașină veche în atelierul unchiului meu, cu mâinile pline de vaselină. Ea nici nu mă cunoștea. Nici eu pe ea. Acum, de câte ori pornesc televizorul în sala de așteptare a spitalului, o văd într-o reclamă de parfum și mă întreb cum am ajuns aici.
O asistentă îmi împinge scaunul cu rotile pe hol. Miroase a dezinfectant și a linoleum ud. Afară, arșița de septembrie de la Craiova bate în geam. Soarele intră pe fereastră și îmi cade drept pe față. Aproape că nu mai simt partea stângă. Mâna stângă nu mai răspunde de două săptămâni. Dreapta se agață de marginea de plastic a suportului pentru brațe. Număr plăcile de pe hol ca să nu mă gândesc la reflexia reclamei.
Ana ajunge la spital la șase și un sfert. Aduce o pungă cu trei sandvișuri de la bufetul de vizavi. Cu pui, nu cu șnițel. Mereu greșește comanda, dar nu-i mai spun nimic. Se așază pe scaunul de vizitator și deschide o cutie de suc de cireșe. Capacul pocnește sec. În cealaltă mână ține telefonul, cu ecranul aprins. Scrie un mesaj. Îl șterge. Îl scrie din nou. Îl salvează. Îmi întinde un sandviș. Eu n-o întreb nimic. Nici ea nu spune nimic. Așa a fost înțelegerea de la început: eu nu vorbesc despre boală, ea nu vorbește despre filmări. Dar acum, cu gura uscată și sandvișul cu pui fără gust, nu mai știu care dintre noi doi tace de fapt de frică.
Ne-am cunoscut la o petrecere de zile de naștere în cartierul Craiovița Nouă. Ea era deja Ana Sandu, protagonista unui serial pe care mama mea îl urmărea cu fereastra deschisă ca s-o audă și vecina. Eu eram cel care îi reparam camionul vărului ei. În seara aceea, ea purta o rochie albastră și un pahar de vin i-a căzut pe bocancii mei. Am râs. M-a privit ciudat. Apoi a râs mai tare decât mine. După trei luni, locuia în apartamentul meu cu două camere. După un an, și-a cumpărat o casă în zona Brestei. M-a întrebat dacă vreau să mă mut, cum ar întreba dacă ai cumpărat pâine. I-am spus da, dar cu o condiție: nicio revistă, niciun covor roșu, nicio prezentare familiei la televizor. A închis ecranul telefonului, l-a pus pe masa din bucătărie și m-a sărutat pe frunte. N-a zis niciun cuvânt. Tăcerea aia era un da.
După trei ani de trăit împreună, când eu aveam treizeci și unu de ani, am început să simt un tremur în degetul mare drept. Întâi l-am pus pe seama volanului, o contractură. Apoi a venit furnicătura în braț. Într-o dimineață, la atelier, n-am putut strânge un șurub. Mâna nu mai făcea forță. Am rămas cu privirea pe cheia fixă căzută pe jos, plină de ulei — aceeași pe care mi-o dăduse unchiul meu când mi-am deschis propriul atelier — și am știut că ceva nu e în regulă. Dar n-am spus nimic. Ana era la București, la filmările sezonului trei pentru o platformă. Când s-a întors, eu foloseam doar mâna stângă de două săptămâni. M-a găsit pe canapea la trei dimineața, uitându-mă la un clip de pe YouTube despre simptome neurologice. M-am ridicat drept. Am dat sonorul mai încet. S-a oprit în spatele canapelei și mi-a pus o mână pe umăr. N-a zis nimic. A așteptat. Mi-au trebuit patruzeci de minute să-i spun. Am plâns cum nu mai plânsesem de când tata a plecat la muncă în Spania și n-a mai revenit. Ea n-a plâns. S-a așezat lângă mine, a luat telefonul și a căutat cel mai bun neurolog din țară. În noaptea aceea am dormit eu în pat și ea pe fotoliu, cu lumina stinsă și geamul deschis. A doua zi, diagnosticul: scleroză laterală amiotrofică. Doctorul l-a spus pe un ton reținut, ca să doară mai puțin. Doare la fel.
Ea a renunțat la sezonul patru. A returnat avansul studioului. Un milion opt sute de mii de lei. Când am întrebat-o de ce, mi-a întins contractul pe masă. La clauza 14 scria că distribuția trebuia să se mute la Cluj pentru optsprezece săptămâni. Optsprezece săptămâni. Ăla era cuvântul pe care nu-l putea rosti: timp. Doctorul îi vorbise despre o marjă de doi până la cinci ani, cu noroc poate mai mult. N-am spus nimănui altcuiva. Nici ea. Dar și-a pus cariera pe pauză. Nicio interviu, nicio postare pe rețele, nicio explicație pentru fani. Singurul comunicat l-a scris sora ei mai mare, într-un mesaj privat către familie. Scria: Ana nu va discuta subiectul. Respectați intimitatea lui Radu. Punct.
În primele luni, Ana se trezea la cinci și jumătate dimineața ca să mă hrănească înainte să vină infirmiera de după-amiază. Îi spuneam că nu e nevoie. Ea răspundea cu altă întrebare: cafea sau ceai de scorțișoară? Într-o zi am lăsat paharul pe noptieră și i-am spus că nu vreau să vadă cum îmi cade din mână pe podea. Că asta mă rușina cel mai tare. A luat paharul, l-a dus la chiuvetă și l-a pus acolo. A rămas cu privirea pe fereastră o vreme bună, cu mâinile sprijinite de marginea chiuvetei. Apoi s-a întors, s-a lăsat pe vine și mi-a pus papucii în picioare. Îmi amintesc culoarea: bleumarin, cu o pată de sos de roșii. A fost singura zi în care i-am văzut degetele tremurând când lega șireturile.
Plămânul a început să cedeze primăvara trecută. Am plecat de la spitalul din Craiova la clinica specializată din București. Ea a condus cele trei ore fără să deschidă radioul. Pe bancheta din spate era o geantă neagră cu lucrurile mele: două cămăși, o periuță de dinți, fotografia făcută la Cheile Oltețului. Nu mai puteam ține poza cu ambele mâini.
Azi fac trei ani de când nu mai merg. Trei ani de când nu mai vorbesc la telefon cu verii mei. Trei ani de când Ana n-a mai lucrat. Infirmiera mă lasă lângă pat. Ana intră, lasă punga pe măsuța cu rotile, se așază. Nu mă privește în ochi. Scoate telefonul și-l pune în fața mea. Pe ecran e un contract nou. Nu-l citesc. Văd doar cifra: un milion patru sute de mii de euro. Un serial de opt episoade. Filmări la Craiova. Opt săptămâni. Ana mă privește acum, direct. Îmi spune: producătorul vrea răspuns mâine. O întreb dacă a acceptat. Nu răspunde. Se uită pe fereastră. Apoi la telefon. Apoi la mine.
— Nu vreau să mă vezi murind, îi spun.
Lasă telefonul pe masă. Se ridică. Deschide punga și scoate un termos. Îmi toarnă cafea cu lapte, fără zahăr. O pun pe măsuță cu mâna dreaptă, singura care încă funcționează. Cafeaua se varsă puțin. Ana se șterge pe mână de pantaloni și mă sărută pe tâmplă. Nu sună a despărțire. Sună a obișnuință.
— Acceptă contractul, îi spun. Când n-o să mai fiu, nu vreau să rămâi aici, în camera asta, așteptând ceva ce s-a terminat deja.
Nu răspunde. Bagă termosul în pungă. Se așază pe scaunul de vizitator, închide ochii o clipă și trage aer în piept, ca cineva care se pregătește să care o povară grea.
— Dacă vreodată ajungi la cabana din Munții Retezat, îi spun, unde ți-am zis că vreau să fiu îngropat, vreau să duci cheia fixă. Aia de trei-opturi, care a fost a unchiului meu. Dă-i-o cuiva pe care-l găsești acolo. Unui ciobănean, cui o fi. Să o folosească altcineva.
Ana deschide ochii. Nu întreabă de ce. Doar dă din cap, o singură dată, și păstrează numele muntelui undeva ascuns, ca cineva care ține minte o dată din calendar fără s-o spună cu voce tare.
În noaptea aceea, în timp ce aparatul de oxigen zumzăie lângă perete, mă gândesc la Retezat, la prima primăvară pe care am petrecut-o împreună, când i-am spus că într-o zi vreau să trăiesc acolo. A râs și m-a întrebat: tu, care nu suporți frigul? I-am spus că acolo vreau să fiu îngropat. Nu era o glumă. M-a privit ciudat. Apoi mi-a zis: îți promit că așa va fi.
Mă gândesc la asta, și mă mai gândesc că n-o să fiu acolo s-o văd împlinind promisiunea. Că o să conducă singură cele cinci ore până la munte, cu o urnă de lemn pe scaunul din dreapta, și o să se așeze pe o stâncă privind valea până ce soarele se ascunde după creste. Că n-o să plângă, pentru că niciodată nu plânge unde ar putea-o vedea cineva. Că o să lase cheia pe o piatră, ca s-o găsească un necunoscut, și o să-i spună, dacă întreabă cineva, că a fost a soțului ei și că s-a gândit că el ar fi știut ce să facă cu ea.
Nu știu dacă o să se întâmple cu adevărat sau dacă doar îmi imaginez, pentru că am nevoie să cred că există un sfârșit pentru povestea asta care să nu se termine în camera aceasta. Dar închid ochii și o văd acolo, lângă apă, cu hainele umezite de roua de pe mal, nemișcată, purtând o tăcere care pentru prima dată nu mai e o înțelegere între noi doi, ci ceva al ei, doar al ei.
— Nu știu de ce-ți povestesc toate astea, îi spun infirmierei de noapte, care nici măcar nu mă ascultă, ocupată cu perfuzia.
Afară, în sala de așteptare, televizorul e tot pornit. La un canal, Ana apare o secundă într-o reclamă de parfum, cu părul prins și un zâmbet care nu e cel pe care mi-l dă mie. Închid mâna dreaptă, singura care mai răspunde, și strâng aerul de parcă între degete aș mai ține încă cheia fixă pe care într-o zi o s-o rog să o ducă în locul meu.
