Constantin Bălan își leagă șireturile la patru și douăzeci dimineața, înainte ca soției să-i sune ceasul. Afară, în cartierul Drumul Taberei, e încă întuneric, doar felinarul de lângă pubelele de gunoi aruncă un cerc galben pe trotuar. Mănâncă jumătate de banană, bea un pahar cu apă cu lămâie și iese din bloc înainte ca senzorul de mișcare de pe scară să apuce să aprindă becul.
Are patruzeci și nouă de ani. Acum șaisprezece ani cântărea o sută treisprezece kilograme, bea bere în boxa de la subsol cu vecinii și nu putea urca la etajul trei fără să gâfâie. Astăzi aleargă maratoane — șaisprezece terminate, câte unul în fiecare an, de zece ani încoace. Dar când un reporter de la un ziar local l-a întrebat, după ultima cursă de la Cluj, ce anume îl ține în ritmul ăsta, Constantin n-a spus nimic despre timpi, despre medalii, despre adrenalina de la linia de sosire.
— Alergarea nu mi-a adus faimă, a spus, așezat pe bordură, cu folia termică încă pe umeri. Mi-a dat un drum.
Fraza aia n-a apărut din senin. Ca s-o înțelegi, trebuie să te întorci în doi mii zece, când Constantin lucra ca șofer de distribuție pentru un depozit din Militari și, după fiecare tură, mergea la același bar de pe Iuliu Maniu. Divorțul de prima soție plutea în aer de luni bune. Fiul lui, pe atunci Andrei de șapte ani, întreba tot mai des la telefon când vine tata acasă, iar Constantin nu mai avea răspuns, pentru că nici el nu știa unde va fi la ora zece seara.
Momentul de cotitură n-a venit ca o revelație. A venit ca un rezultat de analize. Medicul de la policlinica din cartier i-a spus fără ocolișuri: glicemie, ficat, tensiune — dacă nu se schimbă ceva, s-ar putea să nu apuce cincizeci de ani. Constantin a ieșit din cabinet, s-a așezat pe o bancă la stație și a stat douăzeci de minute privind cum pleacă un autobuz după altul, fără să urce în niciunul.
A doua zi a scos din debara niște adidași vechi ai fratelui său, cu un număr mai mari, și a alergat opt sute de metri până la capătul străzii. A vomitat lângă tomberoane. S-a întors acasă, s-a așezat pe treapta din fața blocului și a stat mult timp cu coatele pe genunchi, respirând de parcă abia acum învăța cum se face. Avea degetele roșii de frig, încleștate pe șireturi pe care nu mai știa să le lege.
— N-a fost momentul în care mi-am zis "acum devin sportiv", spune el astăzi. A fost momentul în care mi-am zis: vreau să apuc ziua în care Andrei împlinește optsprezece ani și să fiu lângă el, nu la Cimitirul Sfânta Vineri.
Alergarea a devenit pentru el un fel de ritual sacru. În fiecare zi, același traseu de-a lungul Lacului Morii, aceeași secvență: banană, lămâie, kilometri în care nimeni nu-i cere nimic. Nu mai merge la biserică în fiecare duminică, așa cum făcea mama lui odinioară, dar spune că acei kilometri de dimineață sunt forma lui de rugăciune.
La un an de la primul kilometru alergat a cunoscut-o pe Ileana, kinetoterapeută la o clinică de recuperare sportivă de lângă Herăstrău, unde ajunsese pentru o durere de genunchi. S-au căsătorit doi ani mai târziu. Astăzi au împreună o fetiță de nouă ani, Maria, iar Andrei, acum de douăzeci și trei de ani, se antrenează pentru primul lui semimaraton și îl sună pe tatăl lui după fiecare antrenament să-i raporteze timpul.
Dar același bărbat care aleargă înainte de răsărit și vorbește ziariștilor despre drum a dus, în ultimele optsprezece luni, o altă luptă, mai tăcută — pentru un service auto pe care îl conducea împreună cu fratele lui, Andrei… nu, cu fratele lui, Sorin.
Service-ul de pe Șoseaua Virtuții, trei posturi de lucru, o clientelă strânsă în doisprezece ani, moștenit de la tatăl lor, mort în doi mii unsprezece. Formal, aparținea în mod egal celor doi frați. Dar Sorin, mai tânăr, mai priceput la acte, se ocupa de contabilitate, de conturi, de contractele cu furnizorii de piese.
Vara trecută, Constantin se pregătea pentru maratonul de la Sibiu. Trei săptămâni de plan de antrenament, bilete de autocar pentru toată familia, foaia cu kilometri lipită pe frigider — la asta se gândea când Sorin a intrat în birou cu un teanc de hârtii.
— Semnează-le, că banca așteaptă, iar eu trebuie să mai trec pe la un magazin de piese după niște componente pentru elevator, a spus, punând hârtiile pe birou, fără să se așeze măcar. Formalități pentru credit, standard, știi cum e.
A sunat telefonul — Andrei întreba de ora plecării spre Sibiu. Constantin ținea receptorul între ureche și umăr, cu cealaltă mână a luat pixul și a semnat unde i-a arătat Sorin cu degetul, fără să citească rând cu rând. Așa cum avusese încredere în fratele lui treisprezece ani de muncă împreună. Sorin a luat hârtiile înainte ca Constantin să apuce să închidă telefonul.
Trei luni mai târziu, întors de la Sibiu, cu medalia în sertar și durere în gambe, s-a dus la service și a găsit pe ușă o plăcuță nouă: persoană fizică autorizată pe numele lui Sorin Bălan. Documentele semnate se dovediseră a fi transferul jumătății lui de părți sociale către frate — pentru un leu simbolic, "ca să simplificăm lucrurile cu creditul", cum îi explicase atunci Sorin la telefon, când Constantin era încă pe drum și n-avusese timp să intre în detalii.
Constantin s-a oprit în fața ușii ăleia cu cheile în buzunar, care nu se mai potriveau la nimic. Le-a scos, a răsucit o dată, de două ori, a verificat numărul de pe plăcuță, ca și cum ar fi putut fi o greșeală a poștașului. N-a țipat. A notat data în telefon și l-a sunat pe avocatul cu care lucrase Ileana la o moștenire, cu un an înainte.
În lunile care au urmat, printre antrenamente, a strâns documente: extrase de cont, corespondență prin e-mail cu furnizorul de piese pentru Dacia 1310 cu care umbla odinioară tatăl lor, declarații de la doi mecanici care lucrau în service de ani buni și țineau minte cum arăta împărțirea muncii. N-a făcut din asta o dramă pe Facebook, n-a sunat-o pe mama lor plângând. Alerga — puțin mai mult decât de obicei, zece, doisprezece kilometri în loc de opt — și se întorcea acasă, se așeza cu Ileana la masa din bucătărie și scria încă o cerere pentru instanță.
Procesul a ajuns la Judecătoria Sectorului 6 în februarie. S-a întins pe șapte luni — medieri pe care Sorin le-a anulat de două ori în ultima clipă, audieri de martori, expertiză grafologică a semnăturii.
În septembrie, cu o săptămână înainte de același maraton de la Cluj la care Constantin i-a spus ziaristului fraza despre drum, a venit sentința. Instanța a declarat nul transferul de părți sociale — încheiat în condiții de inducere în eroare cu privire la scopul real al documentului. Lui Constantin i s-a restituit jumătate din părțile sociale ale service-ului, iar instanța l-a mai obligat pe Sorin la plata a o sută douăzeci de mii de lei cu titlu de compensație pentru anul în care condusese firma de unul singur și încasase tot venitul.
Ședința în care s-a citit sentința a avut loc vineri dimineața. Sorin a venit singur, fără avocat — renunțase la el cu două săptămâni înainte, când văzuse concluzia expertului grafolog. Stătea în al doilea rând, în aceeași geacă în care venea, adolescent fiind, la service-ul tatălui lor să ajute la cauciucuri.
Când judecătoarea a citit dispozitivul, Constantin privea fix balustrada de lemn din fața lui. S-a ridicat, i-a mulțumit avocatului, și-a încheiat geaca și a ieșit pe holul instanței, unde îl aștepta Ileana cu un termos de cafea și Maria, care desenase toată dimineața meciuri de fotbal în caiet, plictisită pe hol.
Sorin a ieșit câteva minute mai târziu. S-a oprit lângă automatul de cafea, l-a văzut pe fratele lui, s-a apropiat.
— Constantin. Putem vorbi.
— Avocatul ți-a trimis deja datele contului în care trebuie să vireze compensația, a răspuns Constantin, fără să ridice vocea. Termen treizeci de zile, cum scrie în sentință. Deschid service-ul luni, sunt acolo de la șapte. Dacă vrei să te întorci la posturile de lucru, vorbim despre program. Dar actele nu se mai schimbă.
Sorin n-a răspuns nimic. A mai stat puțin lângă automat, apoi a ieșit pe ușa din spate.
Luni, Constantin a deschis service-ul de pe Șoseaua Virtuții la ora șapte dimineața, așa cum promisese. Pe biroul din biroul mic a pus un nou contract de societate, de data asta întocmit de notar, cu împărțirea exactă a părților sociale și o clauză că nicio schimbare de proprietate nu se poate face fără acordul scris al ambelor părți, confirmat la notariat.
La șapte și un sfert, în curtea service-ului a intrat un Opel Astra vechi, un client încă din vremea tatălui lor, cu portbagajul legat cu sfoară. Constantin și-a șters mâinile pe o cârpă, s-a apropiat, a dat mâna cu șoferul și l-a întrebat ce se întâmplă cu suspensia. A ridicat capota, a simțit mirosul de ulei și cauciuc ars, același pe care și-l amintea din copilărie, când, copil fiind, îi dădea chei tatălui său. S-a aplecat deasupra motorului și a început treaba.
