Vera Ionescu avea șaizeci și șapte de ani și un atelier de croitorie pe strada Zorilor din Craiova, moștenit de la mama ei, care îl deschisese în 1979. În vitrină atârna încă o rochie de mireasă cusută acum treizeci de ani, îngălbenită puțin la tiv, dar Vera n-o dăduse niciodată jos. Zicea că e reclamă vie. Mirosea în atelier a material nou și a cafea arsă, pentru că plita electrică din spate uita mereu ceașca pe ea mai mult decât trebuia.
În vara asta, Vera s-a dus pentru prima oară la un marș. Nu la Craiova — la București, cu autocarul de noapte, cu nepoata ei, Ioana, care avea douăzeci și trei de ani și lucra la o agenție de publicitate. Ioana îi ceruse asta de trei ori în ultimii doi ani. A patra oară Vera a zis da, fără să explice de ce tocmai atunci.
— Nu vin să defilez, i-a spus în autocar, cu poșeta strânsă în poală. Vin să văd.
A văzut. Steaguri, muzică, oameni care se țineau de mână fără să se uite peste umăr. Și a văzut-o pe fiica ei, Cristina, pe care n-o mai vorbise de patru ani.
*
Cristina avea patruzeci și unu de ani, era contabilă la o firmă de transport din Craiova și, cu opt ani în urmă, îi spusese Verei, la o cafea, în bucătăria de pe strada Zorilor, că trăiește cu o femeie. Vera nu țipase. Făcuse ceva mai rău: se ridicase, spălase ceașca Cristinei la chiuvetă, deși nu era goală, și-i zisese: „Să nu mai vii cu ea aici, cât timp mama ta trăiește sub acoperișul ăsta." Acoperișul ăsta era, de fapt, atelierul — camera din spate, unde Cristina copilărise dormind printre baloturi de stofă.
Cristina plecase în noaptea aceea. Peste doi ani se mutase la București, cu partenera ei, Diana, profesoară de biologie. Vera nu-i mai trimisese decât un mesaj, de Paște, în fiecare an, cu „Hristos a înviat" și nimic altceva. Cristina răspundea la fel de scurt.
Ce nu știa Cristina — și nici Vera n-o spusese cu voce tare nimănui, nici măcar Ioanei — era că, în ultimul an, Vera semnase actele pentru transferul atelierului către un nepot de-al soțului ei decedat, un bărbat pe nume Sorin, care promisese s-o țină „la casa ei" cât mai trăiește și să-i plătească o rentă lunară de nouă sute de lei. Sorin avea planuri de renovare — voia să scoată mașinile de cusut și să facă din atelier o cafenea de specialitate, cu vitrina aceea veche transformată în ceva „instagramabil". Vera semnase din frică: la șaizeci și șapte de ani, singură, cu o pensie de o mie două sute de lei și o fiică pe care o pierduse cu mâna ei, i se păruse că măcar renta aia sigură merită mai mult decât mândria.
*
La marș, în mulțime, Ioana o trăsese de mânecă:
— Uite-o. Acolo, lângă scenă.
Vera a văzut-o pe Cristina râzând, cu capul dat pe spate, ținând de mână o femeie înaltă cu părul tuns scurt — Diana. Nu s-a apropiat. A stat la vreo cincisprezece metri, cu poșeta aceea strânsă, uitându-se cum fiica ei arăta exact ca acum zece ani, doar mai fericită.
N-a vorbit cu ea în ziua aia. A plecat cu autocarul de noapte înapoi la Craiova, cu Ioana ațipită pe umărul ei, și tot drumul s-a gândit nu la marș, ci la ceașca aia spălată degeaba, acum opt ani.
*
Peste trei săptămâni, Sorin a venit la atelier cu actele finale de renovare — voia semnătura Verei pe autorizația de schimbare a destinației spațiului. A găsit-o așteptându-l cu o mapă galbenă pe masa de croit, lângă foarfeca mare cu care tăia ea dintotdeauna tiparele.
— Am fost la avocat, i-a spus Vera, fără să ridice vocea. Contractul ăla de rentă viageră îl reziliez. Am dreptul, pentru că n-ai mai plătit renta în ultimele două luni — ai plătit șapte sute în loc de nouă sute, de două ori la rând. E scris negru pe alb în contract: două neplăți consecutive, rezoluțiune.
Sorin a încercat să râdă, a zis ceva despre „o mică întârziere", despre „cheltuieli neprevăzute". Vera a împins mapa spre el.
— Aici e cererea depusă deja la notar. Atelierul rămâne pe numele meu. Vitrina rămâne cum e.
A doua zi, Sorin n-a mai venit. A sunat o dată, apoi n-a mai sunat deloc.
*
Vera a găsit numărul Dianei — biologa — pe un vechi mesaj de Crăciun pe care nu-l ștersese niciodată din telefon, deși nu-i răspunsese vreodată. I-a scris un singur rând: „Cristina lucrează sâmbătă? Aș vrea să trec pe la voi, dacă se poate, cu o rochie."
Sâmbătă, la ora patru după-amiază, Vera a bătut la ușa unui apartament din Berceni, cu o cutie de carton în brațe. Înăuntru era rochia din vitrină — cea îngălbenită la tiv, cusută cu treizeci de ani în urmă de mâna mamei ei.
Cristina a deschis ușa și a rămas cu mâna pe clanță.
— Ce faci aici?
— Am adus-o pe asta, a zis Vera, ridicând puțin cutia. Nu mai are ce căuta în vitrină. E a ta, dacă vreodată… dacă vreți vreodată să faceți o nuntă. Croitoreasa de rochii sunt tot eu, dacă vreți s-o modific.
N-a fost o îmbrățișare imediată. Cristina a stat în prag câteva secunde bune, apoi a deschis ușa mai larg și a zis doar:
— Diana face cafea. Intri?
Vera a intrat. Pe masa din bucătărie era o cană spartă lipită cu superglue, pe care Cristina n-o aruncase niciodată, deși avea altele întregi. Vera a observat-o, dar n-a întrebat nimic despre ea.
A stat două ore. N-a cerut iertare cu vorbe mari. A întrebat-o pe Diana ce predă la școală, a lăsat cutia cu rochia pe canapea și, plecând, i-a zis Cristinei, la ușă:
— De Crăciun vin cu ață și ac, dacă tot vorbim despre nuntă într-o zi. Renta o dau la o parte oricând vrei să vii acasă, în camera din spate. E liberă.
