Lucrez de nouă ani la ghișeul de programări al unei clinici private de pe strada Frumoasă, din Ploiești, și v-aș minți dacă v-aș spune că țin minte toți pacienții. Dar pe doamna Elvira Munteanu o țin minte pentru că a venit exact în ziua în care aveam tura de după-amiază și abia așteptam să plece ultimul pacient, să închid ghișeul și să prind autobuzul de 17:40 spre Mihai Bravu.
Avea vreo șaizeci și cinci de ani, un cardigan gri și o geantă mare, plină cu dosare de plastic, dintre acelea în care oamenii țin acte de la notar sau de la bancă. A venit fără programare, s-a așezat pe scaunul din fața ghișeului meu și mi-a zis, cu o voce foarte calmă, că vrea doar analizele de la cardiologie, că nu are treabă cu nimeni, că nu deranjează.
Am întrebat-o, așa, din vorbă-n vorbă, dacă e bine, pentru că avea cearcăne până la bărbie. Mi-a zis că da, că doar n-a mai dormit de două nopți. Și-a scos din geantă un pahar de carton de la automatul din hol, unul dintre alea cu cafea la un leu jumate, îl ținea gol în mână și-l tot răsucea, fără să-și dea seama.
Am aflat povestea ei în bucăți, așa cum o afli de la un om care așteaptă la coadă și are nevoie să vorbească cu cineva care nu-l cunoaște. Fiul ei, Cristian, avea un service auto pe undeva spre Bariera Bucov, moștenit de la tatăl lui, răposatul soț al doamnei Elvira. Cu vreo unsprezece ani în urmă, când bărbatul ei s-a îmbolnăvit, ea a vândut apartamentul din Ploiești Vest ca să bage bani în afacere — utilaje noi, un pod hidraulic, reparații la hala aia veche. A rămas să locuiască la Cristian și la nevastă-sa, Ramona, într-o casă cu etaj de pe lângă Gara de Sud.
Unsprezece ani a stat acolo. A crescut-o pe fetița lor cea mică, a gătit, a plătit din pensie o parte din întreținere, ba chiar și rate la mașina Ramonei, o Dacia Duster luată în leasing acum patru ani. Zicea că nu s-a plâns niciodată, că a fost mulțumită să fie de folos.
Numai că, de vreo lună, ceva se schimbase. Nu mi-a zis exact ce, dar am înțeles din felul cum vorbea — se oprea, își freca degetul mare de inelul de logodnă rămas de la soț — că nora ei începuse s-o trateze ca pe musafirul care a stat prea mult. I se spunea că face zgomot când se trezește noaptea, că bucătăria e "a Ramonei", că fetița e prea mare acum ca să mai aibă nevoie de bunica în casă.
Cu vreo trei zile înainte să vină la noi, aflase de la o vecină, întâmplător, la piața din Mihai Bravu, că Cristian trecuse service-ul integral pe numele lui și al Ramonei, la notar, fără să-i spună nimic. Nu ca moștenire, ci ca act de proprietate pur și simplu — casa în care locuia acum era, de fapt, tot pe numele lor amândurora, cumpărată chiar cu banii scoși din vânzarea apartamentului ei de-atunci.
Mi-a zis, cu paharul ăla gol încă în mână, că a doua zi după ce a aflat, Ramona i-a zis, la masă, în fața fetiței, că "poate ar fi mai bine, la vârsta ei, să stea într-un cămin de bătrâni cu îngrijire, unde are program și doctor la dispoziție." Cristian n-a zis nimic. S-a uitat în farfurie.
Nu mi-a cerut sfat. Doar mi-a povestit, cât a durat să iasă rezultatele analizelor de la casierie, vreo douăzeci de minute. Eu am întrebat-o, la un moment dat, dacă mai are ceva pe numele ei — o pensie, un cont, ceva. Mi-a zis că are pensia, vreo 2100 de lei pe lună, și un cont la CEC unde ținea niște economii mici, dăruite de nepoți.
Peste vreo două săptămâni a mai venit o dată, tot fără programare, tot la ora aia de seară când era liniște la ghișeu. Arăta altfel. Nu mai avea cearcănele alea, dar nici nu zâmbea — avea genul ăla de liniște pe care o ai când ai luat deja o decizie și n-o mai discuți cu nimeni.
Mi-a spus, fără să-i cer eu nimic, că s-a dus la un avocat de pe strada Gh. Doja, i-a arătat actele de vânzare de la apartamentul ei de acum unsprezece ani și extrasele de cont din perioada aia — banii transferați direct către firma lui Cristian, ca aport la afacere, nu ca donație. Avocatul i-a zis că, deși actul de proprietate al service-ului e acum pe numele fiului și al nurorii, ea poate cere în instanță recunoașterea contribuției — o cotă-parte, calculată la suma investită atunci, actualizată. Nu vroia să ia service-ul. Vroia doar ce era al ei, în bani.
Mi-a arătat un plic gri, oficial, cu antetul cabinetului de avocatură, în care avea cererea de chemare în judecată deja depusă. Mi-a zis, aproape în șoaptă, dar nu din slăbiciune, ci fiindcă eram lângă alți pacienți la coadă: "Cristian nu știe încă. Azi îi trimit citația."
Nu era la mine să întreb mai mult, aveam alți doi pacienți în spate. I-am dat rezultatele, i-am urat sănătate, iar ea s-a ridicat, și-a strâns geanta cu dosarele — acum avea unul nou, mai subțire, un dosar cu șină albastră, cu hârtiile de la avocat — și a plecat spre ieșire.
Ce am aflat mai departe, am aflat tot întâmplător, pentru că doamna Elvira a revenit la clinică peste vreo două luni, de data asta la programare, pentru un control de rutină. A venit cu altă geantă, mai mică, și mi-a zis, când i-am dat fișa, că s-a mutat. Are o garsonieră cu chirie pe lângă Piața Victoriei, plătită din prima tranșă pe care a primit-o — o înțelegere la care s-a ajuns fără să mai ajungă efectiv în fața judecătorului, prin mediere, cu avocații de-o parte și de alta. Suma stabilită a fost de patruzeci și două de mii de lei, plătibilă în trei rate, ultima venind exact în săptămâna aceea.
Mi-a zis că Cristian a venit o dată la ea, la garsonieră, cu bani cash într-un plic, vrând să scurteze discuția fără avocați. Ea nu l-a lăsat înăuntru. I-a spus, prin ușa întredeschisă cu lanț, că totul se face prin bancă, pe bază de act, așa cum a stabilit avocatul, și că plicul poate să-l ducă înapoi. A închis ușa.
Nu mi-a spus dacă mai vorbește cu nepoata ei. Cred că nu, sau nu încă. Dar mi-a arătat, în treacăt, un extras de cont pe telefon, ultima tranșă intrată, și mi-a zis, fără nicio urmă de triumf în glas, doar ca pe o constatare: "Acum pot să-mi cumpăr o mașină de spălat nouă. A mea veche a rămas la ei."
Am completat fișa, i-am dat rândul la cabinet, iar ea s-a dus să-și aștepte controlul, cu paharul de cafea de la automat, gol, pus lângă ea pe scaun, ca de fiecare dată.
