Beatrice Marinescu stătea la recepția din hala fostei fabrici de textile „Dâmbovița" din Timișoara și aștepta ca bătrâna să se plictisească și să plece. Trecuse de ora unsprezece dimineața când în incintă a intrat Elena Bratu, sprijinită într-un baston de lemn, îmbrăcată cu o geacă decolorată și pantofi la care cineva pusese deja de două ori talpă nouă.
— Bună ziua. Aș vrea să vorbesc cu conducerea.
— Luați loc acolo, lângă geam. Cum se eliberează cineva, vă chem.
Elena s-a așezat. Genunchiul care de douăzeci de ani îi amintea de existența lui la fiecare schimbare de vreme a început să o doară după numai o oră. Espressorul din colț sfârâia întruna, împrăștiind un miros care îi amintea de bucătăria ei din Cetate de acum patruzeci de ani, dar cești primeau doar oamenii în costum și cei aduși cu mașina chiar la ușă. Nimeni nu a întrebat-o pe bătrână dacă vrea măcar un pahar cu apă de la robinet — iar Elena, deși o durea genunchiul, nu a cerut. Nu știa să ceară. N-a știut niciodată.
Pe la ora unu și-a sprijinit ambele palme pe mânerul bastonului, lustruit de ani până la luciu, și a închis ochii — doar o clipă, ca să se odihnească de tuburile de neon de pe tavan, care pâlpâiau într-un ritm ce-i amintea de vechiul ei televizor. Doi bărbați în costum au trecut pe lângă ea, unul l-a înghiontit pe celălalt cu cotul.
— Beatrice, sala de așteptare s-a transformat în dormitor?
— Așa se pare — a râs recepționera. — Și mai vrea și să fie servită înaintea musafirilor importanți.
Elena a întredeschis pleoapele. Degetele s-au strâns pe baston atât de tare încât încheieturile i s-au albit, dar nu a scos o vorbă. A stat și a privit cum se poartă firma asta cu oamenii pe care îi consideră mai puțin valoroși.
A apărut Marius Coman, furnizor de țesături de doisprezece ani, cu o servietă îndesată cu facturi.
— Trebuie să vorbesc cu cineva de la contabilitate. Două luni fără plată. Dacă tot așa merge, nu mai aduc marfă.
— Nu-i problema mea — a aruncat Beatrice, fără să-și ia ochii de la monitor. — Rezolvați cu cine trebuie.
— Am mai fost aici de trei ori.
— Veniți și a patra oară.
Marius s-a așezat pe partea cealaltă a sălii, a deschis servieta, a închis-o, a deschis-o din nou. Când privirile lui și ale Elenei s-au întâlnit, amândoi au dat aprobator din cap — doi străini legați de aceeași umilință.
Peste puțin timp, în hală a început să se pregătească ceva important. Au adus flori albe, o cutie cu pahare noi de șampanie, o panglică bordo la intrare. Cineva rearanja scaunele în sala de conferințe.
— Trebuie să fie totul perfect când vine noua proprietară — îi spunea Beatrice unei stagiare. — Se zice că e groaznic de pretențioasă.
Stătea la nici cinci metri de Elena și nici măcar nu s-a uitat spre ea.
Elena și-a plimbat degetul mare peste crăpătura din baston, aceeași pe care o lipise cu leucoplast cu trei ani în urmă, fiindcă nu-i venise să cumpere altul nou. Noua proprietară. Cele două cuvinte au lovit-o mai tare decât ar fi trebuit — a simțit cum i se strânge stomacul, de parcă ar fi înghițit ceva prea rece.
Când a întrebat unde e toaleta, Beatrice a arătat cu mâna spre coridor, fără să întrerupă convorbirea telefonică.
Mergând pe acel coridor îngust, care mirosea a soluție de curățat pardoseala, Elena a văzut că problema nu se oprea la recepție. Directorul general, Bogdan Stoican, mergea prin hale și țipa la toată lumea pe rând. A certat-o pe o tânără angajată, Ioana Vasilache, pentru un vas cu flori așezat strâmb, deși nu ea îl pusese acolo. Apoi a dat vina pe doamna Maria, femeia de serviciu trecută de șaizeci de ani, pentru o baltă de apă vărsată de altcineva.
— Dacă alunecă cineva, răspundeți dumneavoastră — i-a aruncat în față.
Maria a lăsat capul în jos și s-a întors la mop. Singură.
Puțin mai târziu a trecut Ioana, gârbovită sub un teanc de bibliorafturi.
— Bună ziua, domnule director.
Stoican a trecut pe lângă ea fără o vorbă.
Elena s-a întors la locul ei, simțind în piept aceeași apăsare pe care și-o amintea de acum ani, când stătuse ea însăși de partea cealaltă a unei astfel de tejghele. Toată hala aceasta se pregătea să primească o femeie puternică, dar nimeni nu-și bătea capul cu cei care țineau firma pe picioare în fiecare zi.
Pe la ora unu și jumătate oboseala a copleșit-o din nou, capul i-a căzut pe mâinile sprijinite de baston. Un nou hohot de râs dinspre coridor a trezit-o. S-a ridicat, genunchiul a protestat cu un pocnet zgomotos. S-a gândit să plece pur și simplu.
A pornit spre ușile de sticlă, dincolo de care soarele părea mai blând decât oamenii dinăuntru. Și atunci și-a amintit cum soțul ei, amestecând odată cu lingurița într-un ceai demult răcit, mormăise că, dacă ai putere, ar trebui să o folosești mai cu cap decât cei care l-au umilit pe el. N-a mai apucat să vadă dacă l-a ascultat.
Era deja aproape de ușă când a auzit pași.
— Stați puțin!
Era Ioana. Ținea în mâini un pahar cu apă, vărsând puțin pe mâneca propriei bluze.
— Am văzut că ați ațipit. Sunteți bine?
— Sunt cam obosită, fetițo.
— Poftiți, beți puțin. Așteptați de atâta timp și nimeni nu v-a oferit nici măcar apă.
Fata a ajutat-o să se așeze mai aproape de geam, i-a pus sub spate bluza împăturită pe post de pernă. Apa de la robinet avea gust metalic, dar Elena a băut-o toată, până la ultima picătură.
— La cine ați venit?
— La conducere. O poveste veche.
— Sper să nu vă țină mult. N-ar trebui să facă așa.
Această mică amabilitate a schimbat ceva în Elena. Dacă în firma asta mai sunt oameni ca Ioana, poate merită să rămână până la capăt.
Dar Beatrice văzuse totul. S-a apropiat cu pași repezi și s-a oprit deasupra fetei.
— Iar ți-ai părăsit postul?
— Doamna avea nevoie de apă.
— Nu te-am angajat ca să servești pe oricine intră de pe stradă.
Elena a încercat să intervină.
— Eu am rugat-o…
— Nu vă băgați, vă rog — a tăiat-o Beatrice, fără măcar să se uite la ea. S-a întors spre Ioana. — Strânge-ți lucrurile. Ești concediată.
Fața fetei s-a făcut albă ca varul.
— Vă rog, am nevoie de slujba asta. Mama e bolnavă, eu îi plătesc medicamentele.
— Trebuia să te gândești mai devreme, înainte să încalci regulile.
Ioana și-a luat poșeta și a ieșit din hala plină de oameni care se prefăceau că n-au auzit nimic.
Beatrice s-a întors la recepție, a aranjat teancul de hârtii de pe tejghea și i-a spus colegei ceva despre cum trebuia oricum pusă ordine în programul de tură.
Elena s-a așezat la loc. Și-a plimbat palma pe lemnul bastonului, de la mâner până la capătul de cauciuc, ca și cum asta ar fi putut liniști ceva ce i se strângea în gât. A încetat să mai aștepte să fie servită de cineva. Aștepta clipa în care să spună cine este cu adevărat.
La ora paisprezece și treizeci, în curtea halei a intrat o limuzină neagră cu numere de București — dar nu a oprit la intrarea principală, ci la rampa laterală, unde stătea Marius, cu lacrimi în ochi, ținând strâns servieta cu facturi. Șoferul a coborât, a deschis portiera din spate și a întins brațul unei femei într-un palton elegant.
Era Cristina Voiculescu, avocata care reprezenta fondul de investiții ce finaliza de o lună preluarea fabricii. S-a uitat prin hală — la panglică, la pahare, la oamenii care așteptau încordați „noua proprietară" — și a întrebat-o pe recepționeră:
— Unde este doamna Elena Bratu?
Beatrice a pălit.
— Cine?
— Proprietara pachetului majoritar. Ea semnează astăzi preluarea. Trebuia să sosească de dimineață.
În sală s-a lăsat o liniște întreruptă doar de zgomotul unui pahar scăpat pe jos. Bogdan Stoican a ieșit în grabă din birou, îndreptându-și cravata, gata să dea mâna cu cineva necunoscut — și atunci a văzut-o pe Cristina îndreptându-se direct spre femeia așezată lângă geam, cu bastonul rezemat de pervaz.
— Doamnă Elena, îmi cer scuze pentru întârziere, era coloană pe centură. Totul e gata de semnat.
Elena s-a ridicat încet, sprijinindu-se în baston. Genunchiul a trosnit din nou, dar de data asta nu s-a strâmbat — și-a îndreptat spatele așa cum n-o mai făcuse de ore întregi.
— Nu-i nimic, Cristina. Am avut timp să văd cum arată firma asta cu adevărat, pe dinăuntru.
Stoican s-a oprit la jumătatea pasului. Beatricei i-a căzut pixul din mână.
— Dumneavoastră sunteți… — a bâiguit ea.
— Da. Cea care a ațipit pe scaun. Cea pe care ați rugat-o să tacă, fiindcă deranja musafirii importanți.
Elena a cerut-o pe Cristina să mai aștepte puțin și s-a apropiat de Marius, care încă stătea la rampă, nepricepând ce se întâmplă.
— Domnule Marius, lăsați-mi aici numărul de cont. Restanța va fi achitată azi până la sfârșitul zilei, cu dobânzi. Optsprezece mii de lei, așa e?
— Optsprezece mii două sute — a șoptit el, de parcă nu-și credea urechilor.
— Plătit. Și aduceți un contract nou de semnat, pe trei ani, cu termen de plată la paisprezece zile.
Apoi s-a întors spre Bogdan Stoican, care stătea țeapăn lângă ușa biroului.
— Domnule director, aduceți-mi dosarele doamnei Maria de la resurse umane și ale domnișoarei Ioana Vasilache. Amândouă revin la muncă mâine dimineață, cu ziua de azi plătită ca zi de concediu.
— Sigur, imediat — a bolborosit el.
— Iar dumneavoastră — Elena s-a întors spre Beatrice, care stătea la recepție cu mâinile împreunate pe tejghea — puteți să vă strângeți lucrurile. Resursele umane vă pregătesc adeverința de lucru până la ora cincisprezece.
— Dar eu nu știam cine sunteți, eu…
— Asta e toată problema. Nu contează cine sunt eu. Contează cum tratați oamenii când credeți că nu se uită nimeni important.
Cristina a deschis dosarul cu actele de preluare pe cea mai apropiată masă, lângă paharele de șampanie încă neatinse. Elena a semnat trei exemplare ale contractului cu același pix cu care, cu puțin timp în urmă, Beatrice completase graficul de ture. Mâna îi tremura ușor, dar semnătura a ieșit aceeași ca întotdeauna — dreaptă, fără înflorituri inutile.
Ioana Vasilache s-a întors a doua zi dimineață la muncă — nu la recepție, ci la departamentul nou-înființat de relații cu furnizorii, cu un salariu mai mare cu nouă sute de lei. Doamna Maria a primit un cărucior de curățenie separat și un contract pe perioadă nedeterminată, în locul contractului pe termen scurt care i se prelungea din trei în trei luni de opt ani. Marius Coman a semnat un contract de furnizare a firelor textile până în 2029. Beatrice, s-a aflat mai târziu, a dat firma în judecată pentru concediere abuzivă — și după patru luni a primit despăgubiri, deși nu i-a cerut niciodată iertare Ioanei nici măcar cu o vorbă.
Elena Bratu a mai venit la fabrică timp de câteva luni — mereu neanunțată, mereu pe jos de la poartă, cu același baston de lemn, în sfârșit reparat cum trebuie, nu cu leucoplast. Într-o după-amiază s-a așezat la cantină, la masa obișnuită, lângă Maria, și a luat în mâini o cană de ceai. Aburul s-a ridicat deasupra ei o vreme, până s-a răcit de tot — Elena uitase să bea, ascultând-o pe Maria povestind despre nepotul ei care trecuse bacalaureatul.
— Să mă iertați că vă rețin cu vorba — a spus în cele din urmă Maria, ștergându-și mâinile pe șorț. — Dar bine că n-ați plecat atunci.
Elena a lăsat deoparte ceaiul rece și a zâmbit doar din colțul gurii, fără să răspundă direct.
