Lucrez la maternitate, la un spital din Cluj-Napoca, de nouă ani, și de mult am încetat să mai cred pe cineva care spune că o cezariană e drumul ușor. În marțea aceea am intrat în tură la 6:45, mi-am luat cafeaua din camera de gardă, unde cineva lăsase pe blat o cutie de covrigi pe jumătate goală, și am ridicat foaia cu repartizarea. Salonul 12, Diana Marincu, treizeci și unu de ani, cezariană de urgență după optsprezece ore de travaliu care nu dusese nicăieri.
Soțul ei, Radu, dormea pe scaunul acela rabatabil, într-o poziție imposibilă, îmbrăcat tot cu bluza de halat pe care o dau însoțitorilor, cu un șoset în picior și celălalt pe jos. Diana era trează, ridicată pe pernă într-un unghi care durea doar privindu-l, cu mâna sprijinită plat pe pansament, de parcă ținea ceva pe loc.
— Cum e durerea, de la unu la zece?
— Șase, a spus. Apoi, mai stins: Poate șapte când încerc să mă ridic.
Am învățat de mult să nu cred cifra aceea decât cu vreo două puncte mai jos. Mamele minimalizează pentru că cineva le-a băgat în cap, pe undeva, pe drum, că nașterea naturală e cea „adevărată", iar cezariana e o scurtătură, și acum se simt de parcă n-au voie să se plângă. Am avut femei care mi-au cerut scuze că îmi cer încă o fiolă de algocalmin. Scuze. Pentru o operație abdominală majoră.
Soacra a apărut la nouă fix, o femeie pe nume Nuța, cu o vestă de lână tricotată de mână, cărând o geantă de scutece pe care evident și-o pregătise deja singură. N-a îmbrățișat-o pe Diana. S-a dus direct la pătuțul copilului, a gângurit, apoi a spus, peste umăr:
— Ar trebui să te ridici azi și să faci câțiva pași. Fata mea, cumnata mea, s-a plimbat prin salon la șase ore după cezariană, zicea că i-a prins tare bine.
Diana și-a încleștat maxilarul. N-a răspuns. S-a uitat la pata de igrasie de pe tavan, cea care semăna cu harta Deltei.
Am văzut scena asta, cred, de vreo două sute de ori, cu două sute de soacre diferite, și mereu vine deghizată în sfat bun. Nu-i niciodată vorba de copil. E un tabel de puncte.
Pe la unsprezece, m-am întors să verific pansamentul și am găsit-o pe Diana plângând — nu suspine, doar lacrimi care i se scurgeau, una îi cobora spre ureche pentru că nu voia să întoarcă fața ca s-o șteargă. Radu era la capătul coridorului, luând mostre de lapte praf de la cărucior. Nuța luase copilul „ca să se mai odihnească", ceea ce însemna că Diana rămăsese singură în pat, cu o linie de agrafe de vreo cincisprezece centimetri, fără copilul în brațe și fără nimeni care s-o întrebe cum se simte de fapt.
— Spune-mi, am zis, și i-am scos tensiometrul de pe braț mai încet decât era nevoie, ca să câștigăm amândouă un minut.
Mi-a povestit că operația însemnase patruzeci de minute în care mâinile chirurgului fuseseră înăuntrul ei, mutându-i organele ca să scoată copilul, și că nimeni n-o pregătise ce înseamnă să fii deschisă și cusută în straturi — fascie, mușchi, piele — și apoi să ți se dea o fișă în care să notezi durerea pe o scală care n-avea cifră destul de mare. Mi-a spus că Nuța zisese, pe hol, destul de tare cât să se audă, că „travaliul adevărat îți formează caracterul, cezariana îl sare".
N-am spus nimic înțelept. Nu sunt acolo ca să repar familii. I-am verificat pansamentul, i-am numărat absorbantele, i-am spus că plaga arată curat și se vindecă exact cum trebuie, apoi am ieșit din salon ca să aibă cinci minute fără spectatori.
Peste două zile am primit-o din nou pe Diana în tură — o febră ușoară din prima noapte o ținuse internată mai mult decât media — și eram lângă patul ei, verificând singură plaga, când restul poveștii s-a întâmplat chiar sub ochii mei.
Nuța a venit după-amiaza cu copilul, iar Radu era deja în salon, așezat pe scaunul rabatabil cu laptopul. Diana i-a cerut Nuței să se așeze. Nu i-a strigat. A rugat-o, pur și simplu. Mi-am ținut privirea pe plagă, numărând agrafele, oferindu-le iluzia de intimitate pe care un salon comun n-o oferă niciodată cu adevărat.
— Nu mai poți veni lunea și joia, a spus Diana. Chestia cu noaptea. S-a terminat.
Gura Nuței s-a deschis: — Deja am spus la club că nu mai vin lunea seara la…
— Șase săptămâni. Vocea Dianei s-a frânt pe cifră, apoi a înghițit și a repetat-o, mai plat: Șase săptămâni. Fără vizite după ora opt. Așa a zis… doctorul. Vorbea despre chirurg și n-a mai terminat fraza.
— Am crescut trei copii, cred că știu și eu…
— Tu n-ai avut asta. Mâna Dianei a plecat de pe pătură și s-a apăsat plat pe cămașa de spital, chiar peste pansamentul pe care tocmai îl lipeam. N-ai avut… Nuța, am o gaură în burtă. O gaură reală. Mâinile cuiva au fost înăuntrul meu. Deci povestea cu plimbatul, cu „te refaci repede" — nu vreau s-o mai aud. Nu până n-ai trecut și tu prin asta. S-a bătut peste burtă de două ori, destul de tare cât era să-i spun să se oprească.
Nuța s-a uitat spre Radu, așteptând parcă să intervină și să mai îndulcească lucrurile. El n-a ridicat privirea din scutecul pe care îl schimba la capătul patului.
— Așa rămâne, mamă, a zis.
Am terminat numărătoarea — agrafele intacte, fără secreție, plaga curată — și am întins mâna după fișă, mai încet decât era nevoie.
Diana a întins mâna după telefonul lui Radu. El i l-a dat fără o vorbă, iar ea a deschis ceva pe ecran, a scris ceva, cu degetul mare tremurând puțin, și i l-a dat înapoi. — Trimite-i rezumatul de la externare. Captura de ecran. Tot — chestia cu ridicatul de greutăți, cele șase săptămâni, tot.
Am văzut telefonul Nuței vibrând în buzunarul genții de scutece unde îl vârâse. N-a scos telefonul. A rămas lângă fereastră, cu brațele încrucișate, uitându-se la parcare, și după un minut și-a luat poșeta, a spus că trebuie să plece, că are treabă, și a ieșit fără să mai atingă copilul.
Cred că n-a mai venit vreo două zile. Eu aveam alte trei saloane în tura aia și o fișă de completat înainte de masă, așa că n-am mai rămas să văd ce s-a întâmplat după ce s-a închis ușa.
Peste încă două zile am externat-o eu însămi pe Diana. Plaga era închisă și uscată, febra dispăruse de mult, iar Radu s-a chinuit de trei ori cu catarama scaunului auto pe hol până a prins, în sfârșit, cu un clic.
