Țin caietul în sertarul din bucătărie, lângă meniurile de la comenzi, acolo unde pun mâna pe el fără să mă uit. Foi cu liniatură, spiră, o pată de cafea pe copertă. Înăuntru: două sute unsprezece zile de cifre. Unități de insulină. Valori ale glicemiei. Ce a mâncat la prânz. Dacă a dormit sau nu.
Mama, Doina Constantinescu, a murit într-o marți din martie, în dormitorul din spate al casei de pe Strada Salcâmilor din Ploiești, cu geamul întredeschis pentru că îi plăcea să audă vrăbiile chiar și iarna. Aveam treizeci și patru de ani. Mă mutasem înapoi de la Cluj cu unsprezece luni în urmă, renunțasem la apartament și la un post de manager la un call center, ca să am grijă de ea în ultima etapă a cancerului de pancreas. Fratele meu, Cristi, rămăsese la Timișoara. Trimitea o mie de lei pe lună și suna duminica, mai ales ca să întrebe cum se simte mama, ca să nu fie nevoit să mă întrebe pe mine cum mă simt eu.
Casa nu era mare lucru — o construcție cu trei camere, cumpărată de părinți în 1988, care valora acum poate șaizeci de mii de euro, fără nicio ipotecă de când murise tata. Dar era a ei, și toată lumea presupusese, în felul vag în care familiile presupun lucruri, că va rămâne cui a fost lângă ea la sfârșit. Adică mie.
Cristi a apărut cu nouă zile înainte de înmormântare, venind cu un SUV luat în leasing, îmbrăcat cu un sacou pe care probabil îl cumpărase special pentru ocazie. M-a îmbrățișat în prag de parcă nu ne-am fi vorbit de ani de zile, nu în fiecare duminică timp de aproape un an. A străbătut casa trecând cu mâna pe peretele holului și am observat că s-a oprit lângă vitrina cu porțelanuri cu o clipă mai mult decât ar fi trebuit.
La parastas, în sala parohială a bisericii Sfântul Nicolae, printre felii de tort și cafea de la automat, m-a găsit lângă cuierul de haine.
— Trebuie să vorbim despre casă, a zis. Înainte să se complice lucrurile.
— Sunt deja complicate, Cristi. Mama a murit acum patru zile.
— Nu vreau să… uite. Jumătate e a mea. Legal. Știi bine asta.
Știam. Succesiunea legală în România împarte moștenirea între copiii rămași în viață. Ce nu mă așteptam era s-o spună stând la doi metri de coroanele de flori, mirosind încă a mașină nouă de închiriat.
— Mama a vrut să rămână la mine, am spus. Mi-a zis în februarie.
— A scris undeva chestia asta?
N-o scrisese. Ăsta era tot necazul, cel la care fusesem prea epuizată și prea îndurerată să mă gândesc pe când măsuram picăturile de insulină și schimbam așternuturile la trei noaptea.
Trei săptămâni mai târziu, a venit o scrisoare de la un avocat din Timișoara, în numele lui Cristi, prin care cerea formal scoaterea casei la vânzare și împărțirea sumei conform legii. Numele meu era pe actul de proprietate ca și coproprietar — mama mă trecuse acolo în 2019, dintr-un motiv fiscal pe care niciunul dintre noi nu-l înțelesese pe deplin — dar coproprietatea taie în ambele sensuri. Putea cere ieșirea din indiviziune prin vânzare silită. Scrisoarea avocatului folosea expresia „valorificarea rapidă a bunului", ca și cum casa ar fi fost o acțiune la bursă, nu camera în care ținusem o cârpă umedă pe fruntea mamei în timp ce ea mă întreba, pe jumătate conștientă, dacă s-au întors vrăbiile.
Am stat cu scrisoarea aia două zile. Apoi am sunat-o pe Rodica Dobre, o femeie cunoscută la grupul de sprijin pentru îngrijitori de la centrul de paliație — își pierduse soțul cu un an înainte și pomenise cândva, aproape în treacăt, că lucrează ca paralegal pe probleme de moștenire, la un cabinet din centru. Nu era avocat, dar știa unde țin avocații dosarele și, mai important, știa ce întrebări trebuie puse.
— Ai ceva scris de mâna mamei tale, m-a întrebat Rodica la o cafenea de pe bulevard, despre dorințele ei? Chiar dacă nu e testament.
M-am gândit la caiet. Și mi-am amintit apoi de altceva — un alt caiet cu spiră, nu cel medical, ci al ei. Ținuse un carnețel al ei în ultimele luni, mai ales liste de cumpărături și versete din Biblie, iar spre final, trei pagini unde începuse să scrie lucruri „pentru orice eventualitate". Nu putusem citi mai mult de primul rând de când murise. Era în același sertar, sub caietul medical.
L-am deschis în seara aceea la masa din bucătărie. Scrisul ei devenise tremurat prin februarie, dar se citea. *Casa rămâne Anei. Ea a stat lângă mine. Cristi știe unde sunt argintăriile, dacă vrea altceva în loc.* Datat, semnat, fără martori, fără notar. Nu era testament. Dar era ceva.
Rodica mi-a explicat ce putea și ce nu putea face actul ăsta: nu obliga de unul singur, dar combinat cu dovezi despre sarcina purtată — cele unsprezece luni de îngrijire, faptul că îmi dădusem demisia, jurnalele medicale, actele de la îngrijirea la domiciliu, bonurile de la farmacie — îmi dădea temei să cer instanței de moștenire o împărțire inegală sau, cel puțin, o pârghie de negociere în loc să fiu împinsă spre o vânzare silită.
Nu voiam război. L-am sunat pe Cristi și l-am rugat să vină la casă — nu la un birou de avocatură, la casă, la masa din bucătărie unde mâncam cereale copii fiind — să vadă ce aveam. A venit fără chef, tot cu sacoul pe el, ca o armură.
I-am pus totul pe masă. Caietul medical. Carnețelul mamei, deschis la pagina aceea. Un dosar cu facturi de la îngrijitoarea de acasă, plătite din economiile mele tot mai subțiri pentru că statul nu acoperea tot. Notificarea de reziliere a contractului de închiriere din Cluj, datată chiar în săptămâna în care mă mutasem.
— Nu vreau să te las fără nimic, i-am spus. Nu vând vitrina pe care ți-a lăsat-o bunica, și nu mă ating de colecția de monede din garaj — știu că-i a ta. Dar nu vând nici casa asta de sub mine, la nouă luni după ce am îngropat-o pe mama.
Cristi a citit de două ori rândul scris de mama. N-a spus nimic o vreme. Undeva pe stradă a pornit o mașină de tuns iarba, una din primele cosiri de primăvară, și mirosul de iarbă tăiată a intrat pe geamul întredeschis al bucătăriei — același geam pe care ea îl lăsa deschis pentru păsări.
— Am nevoie de bani, Ana, a recunoscut în cele din urmă. Nu — nu vreau să te trag pe sfoară. Eu și Larisa suntem la limită cu ratele la apartamentul din Timișoara. Am crezut că asta ne scoate din impas.
— N-o să te scoată din impas luând ce e al meu, am zis. Dar pot face așa: refinanțez, îți cumpăr jumătatea ta la valoarea de piață, treizeci și cinci de mii de euro, plătiți în optsprezece luni. Primești un angajament scris, eu primesc casa. De data asta cu acte în regulă. Autentificat.
Nu i-a plăcut — voia mai repede, voia banii cash acum — dar a semnat. Rodica m-a pus în legătură cu un avocat specializat în imobiliare, Bogdan Sandu, care a întocmit contractul de partaj și l-a înregistrat la notariat în aprilie. Am luat un credit ipotecar pe casă pentru prima tranșă. Restul îl trimit în rate lunare de șase sute de euro, în prima zi a fiecărei luni, printr-un ordin permanent la bancă, vizibil chiar acolo pe ecranul telefonului dacă deschid aplicația — soldul scade, mai erau douăzeci de mii de euro luna trecută.
Caietul stă tot în sertarul din bucătărie. Nu l-am aruncat. Unele nopți încă întredeschid geamul din dormitorul din spate, chiar și în septembrie, chiar dacă acum nu mai doarme nimeni acolo, doar eu, când nu pot dormi în camera mea, și ascult după vrăbii, și mă gândesc la varianta poveștii ăsteia în care dragostea n-are nevoie de un registru ca să supraviețuiască — apoi închid sertarul și mă duc să verific dacă a trecut transferul.
