Nu-mi amintesc când am observat prima dată puștiul cu pistolul. Poate în clipa în care sticla de sirop de la masa patru s-a spart de podea, sau poate mai devreme, când geamul de la bucătărie s-a aburit de la abur și n-am mai văzut strada. Lucrez la Popas Nordic de trei ani, la marginea Sibiului, pe șoseaua spre Cisnădie, într-un local deschis toată noaptea unde vin șoferii de TIR, muncitorii de tură și, ocazional, oamenii care nu vor să fie văzuți nicăieri altundeva.
Mă cheamă Ioana Petran. Am treizeci și doi de ani, un copil de șase la bunica lui în Rășinari și un salariu de chelneriță care nu ține două luni la rând fără ore suplimentare. În noaptea aceea eram singură la sală — Costel, bucătarul, dormea aproape în picioare lângă plita electrică, iar patronul, Nelu, plecase acasă cu gripă.
La ora două și un sfert dimineața au intrat trei bărbați. Unul tânăr, cu gluga trasă și un pistol tremurând în mâini de parcă îl ținea prima oară — mai târziu am aflat că-l chema Rareș. Al doilea, mai vârstnic, cu mișcări exersate, s-a dus direct spre casa de marcat, dar ochii lui fugeau mereu spre coridorul care ducea la biroul lui Nelu. Al treilea a rămas la ușă, cu o cască de motociclist pe cap, vizieră lăsată, umărul stâng ținut ciudat de sus. Pantofii lui erau lustruiți ca ai unui bărbat care nu vine niciodată la muncă murdar.
Și mai era omul din boxul din capăt.
Nu se așezase pe podea ca ceilalți clienți. Purta un palton gri-antracit peste un costum negru, stătea cu brațul întins pe spătarul banchetei, de parcă jaful ăsta era o piesă de teatru pe care o mai văzuse de multe ori. Chip liniștit, o cicatrice subțire lângă tâmpla dreaptă. Îl recunoscusem imediat, deși nu-l văzusem niciodată așa de aproape: Andrei Costea. Numele ăsta circula prin tot orașul în șoaptă — omul din spatele hotelurilor de pe Calea Dumbrăvii, al firmelor de transport, al unui spital privat și, se zvonea, al jumătate din consiliul local. Fațada era filantropia. Restul, nimeni nu-l rostea tare.
Rareș a apăsat țeava în pieptul meu. Am simțit frica reci sub piele, dar am zâmbit.
— De ce zâmbești? a întrebat, cu vocea spartă.
— Pentru că dacă mă vede speriată, se sperie și el mai tare.
— Nu-mi e frică.
— Ai uitat piedica.
A privit involuntar în jos. Atât mi-a trebuit. N-am încercat nimic eroic — am făcut doar un pas înapoi, cât să pun o palmă de aer între țeavă și pieptul meu.
— Rareș! a lătrat cel mai în vârstă, cu pistolul ridicat spre casă, dar cu privirea tot pe coridor. Ăsta era Bogdan, așa i-am spus mai târziu. Se vedea că mai făcuse asta.
— Ce e pe coridor? m-a întrebat.
— Un depozit cu detergenți, o baie și biroul lui Nelu, cu facturi neplătite de la Electrica.
— Seiful.
— Nu există seif aici.
A lovit tejgheaua cu palma liberă.
— Un local deschis non-stop și n-are seif?
— Ai de ales între trei sute cincizeci de lei din casă și zece ani de pușcărie.
Rareș a împins iar arma în mine.
— Te crezi mai deșteaptă?
— Nu. Cred că vi se termină timpul.
A privit spre ceasul de deasupra ghișeului bucătăriei.
— Patrula trece pe șosea la fiecare unsprezece minute. Agentul Dobre încetinește la intersecție fiindcă radarul e stricat de-o lună. A trecut la două și opt minute.
Liniște. Chiar și frigiderul vechi din colț părea că-și ține respirația.
— Acum e două și șaisprezece. Aveți vreo trei minute până ajunge la sens giratoriu.
Rareș s-a uitat spre geam. Bogdan nu s-a clintit.
— Minți.
— Lucrez șase nopți pe săptămână. Știu cine comandă ciorbă de burtă, cine lasă bacșiș prost și ce polițiști se opresc pentru o cafea. Dobre bea cu două zaharuri și se plânge de genunchi când plouă.
Afară, ploaia bătea în geam. Bogdan și-a încleștat maxilarul.
— Golește casa.
Am apăsat pe buton. Sertarul s-a deschis cu un clinchet vesel, absurd de vesel pentru clipa aia. Rareș a înșfăcat bancnotele. Bogdan continua să se uite spre coridor. Omul cu casca de la ușă n-a scos o vorbă. Nu venise pentru bani de la casă — nici Bogdan nu venise pentru asta. Casa de marcat era doar un paravan.
— Ce căutați, de fapt? am întrebat.
Bogdan mi-a întors pistolul spre față.
— Taci.
— În biroul lui Nelu nu găsiți nimic în afară de cupoane expirate de la un angrosist din Șelimbăr.
— Taci din gură.
— Dar sub masa din boxul zece e ceva.
Andrei Costea s-a mișcat pentru prima dată — doar din ochi. Boxul zece era al lui. Bogdan s-a răsucit spre el, și tot jaful și-a schimbat direcția dintr-odată. Am simțit-o fizic: puștiul tânăr, banii din sertar, chiar și țeava lipită de coastele mele — toate au devenit deodată decor. Bogdan venise după Costea.
— Toată lumea stă jos, a ordonat Bogdan, îndreptându-se spre boxul zece.
Costea n-a schițat niciun gest să se ridice. Omul cu casca a încuiat ușa de la intrare.
— Ai ceva ce nu-ți aparține, i-a spus Bogdan.
— De obicei oamenii încep cu o prezentare, a răspuns Costea, cu o voce atât de joasă încât toți am întins gâtul să auzim.
— Știi cine ne-a trimis.
— Știu cine a fost destul de neglijent să vă trimită.
Bogdan a ridicat arma. Costea n-a clipit.
M-am uitat spre Rareș. Toată atenția lui plecase spre confruntare, țeava i se lăsase în jos. Din boxul șapte, un bătrân — Vasile, îl știam, venea în fiecare noapte după tura de la fabrica de mobilă — a scos un sunet chinuit. Respira greu, cu mâna pe buzunarul de la piept, unde știam că ține pastilele de inimă.
Frica mea s-a schimbat de formă. Armele erau un pericol. Un bărbat de șaptezeci și doi de ani, cu inima șubredă, sub stres, era altul.
— Lui Vasile îi trebuie medicamentul, am spus.
— Nimeni nu mișcă, a zis Rareș.
— Poate face stop cardiac.
— Am zis să nu mișcați!
Degetul i s-a încordat pe trăgaci. L-am privit drept în ochi.
— Ai venit după bani, nu după un bunic mort.
— Te avertizez.
— Nu. Te avertizezi singur.
A înghițit în sec. Am continuat, mai domol:
— Lasă-mă să-i dau o pastilă. Ține arma pe mine în continuare. Nimic altceva nu se schimbă.
Țeava a tremurat. În spatele lui, Bogdan cerea de la Costea un registru — un caiet, a spus, cu cifre și nume. Cuvântul mi-a rămas în minte: registru.
Costea s-a lăsat pe spate în banchetă.
— Dacă Sorin Adamescu crede că l-am adus aici, e prost informat.
— Ai fost văzut ieșind de la Tribunal cu el.
— Am fost văzut ieșind cu un dosar de piele. Nu înseamnă nimic.
— Dă-mi-l.
— Nu.
Bogdan a armat pistolul. Costea părea aproape plictisit.
Am înțeles, în clipa aia, ceva ce niciunul dintre cei doi jefuitori nu pricepea: un om ca Andrei Costea nu umbla singur prin oraș la două noaptea. Paza lui era fie afară, fie ascunsă îndeajuns de aproape ca să intervină. Aștepta ceva. Nu știam ce. Dar Vasile n-avea timp să aștepte cu el.
Am întins mâna spre raftul de sub tejghea. Rareș a smucit arma în sus.
— Mâinile!
— Medicamentul lui e în buzunarul șorțului meu. L-a uitat aici săptămâna trecută.
Minciună — pastilele erau chiar în buzunarul lui Vasile. Dar aveam nevoie de o mișcare permisă, de un motiv să mă apropii de el fără ca Rareș să tragă din spaimă. Puștiul a dat din cap, scurt, și mi-a făcut semn să merg încet.
M-am dus la boxul șapte, i-am pus mâna pe umăr lui Vasile, i-am scos din propriul buzunar cutiuța de nitroglicerină și i-am pus o tabletă sub limbă, exact cum îl învățasem eu însămi acum doi ani, când făcuse primul infarct chiar aici, între masa trei și automatul de cafea. Respirația lui s-a mai domolit. Ochii lui mi-au mulțumit fără cuvinte.
Când m-am întors spre tejghea, situația se schimbase din nou. Bogdan avea acum mâna întinsă spre buzunarul interior al paltonului lui Costea. Omul cu casca de la ușă făcuse un pas înainte.
Și atunci s-a auzit — nu o sirenă, ci un claxon scurt, dublu, de afară, din parcare. Costea a zâmbit pentru prima dată în noaptea aia, un zâmbet mic, care nu ajungea la ochi.
— Ăla e semnalul, a spus el liniștit. Aveți treizeci de secunde să decideți dacă plecați cu bani sau nu plecați deloc.
Bogdan a ezitat. Omul cu casca s-a răsucit spre ușă. Prin geamul aburit am văzut faruri — două mașini oprite de-a curmezișul intrării, blocând singura ieșire din parcare.
— Cine sunt ăia? a întrebat Rareș, cu vocea gâtuită.
— Oamenii mei, a zis Costea. Sunt aici de o oră. V-am lăsat să vă jucați puțin, ca să văd exact pentru cine lucrați.
Bogdan a înjurat și a apucat de guler pe Rareș, trăgându-l spre ușa din spate, cea de la depozit. Omul cu casca a rămas nemișcat un moment, apoi și-a lăsat pistolul jos, încet, și a ridicat mâinile — semn că renunțase deja, undeva în mintea lui, cu mult înainte ca ceilalți doi să înțeleagă.
Ușa de la depozit s-a deschis dinăuntru înainte ca Bogdan să apuce clanța. Doi bărbați în geci de piele au intrat calm, fără să ridice vocea, și l-au dezarmat pe Rareș cu o mișcare atât de exersată încât puștiul n-a apucat nici să țipe. Bogdan a încercat să fugă spre bucătărie; Costea s-a ridicat, în sfârșit, din boxul zece, și a spus un singur cuvânt, către unul din oamenii lui:
— Viu.
L-au prins pe Bogdan lângă friteuza cu ulei încă fierbinte de la cina de aseară. Costel, bucătarul, s-a trezit complet din amorțeală abia atunci, cu o tigaie în mână, ca și cum ar fi vrut să apere localul cu ea.
Costea s-a apropiat de mine. Mirosea a tutun bun și a ploaie.
— Cum te cheamă?
— Ioana. Ioana Petran.
— Mi-ai salvat seara, Ioana. Și mi-ai salvat, cred, și registrul din buzunar.
— Nu pentru tine am făcut-o, am spus. Pentru bătrânul din boxul șapte și pentru mine, care voiam să apuc dimineața.
A privit spre Vasile, care își revenea încet, sorbind apă dintr-un pahar pe care i-l dăduse unul din oamenii lui Costea.
— Ai spus toate lucrurile alea despre patrulă și despre polițistul cu genunchiul. Erau adevărate?
— Toate. Trei ani de lucru pe tura de noapte îți dau timp să înveți orașul pe de rost.
A dat un ordin scurt oamenilor lui — să cheme poliția abia peste douăzeci de minute, timp în care el și oamenii lui aveau să dispară, iar Bogdan și Rareș să rămână legați lângă congelator, cu registrul recuperat. N-am întrebat ce se întâmplă cu omul cu casca; l-am văzut plecând singur, pe jos, în ploaie, fără să se uite înapoi — semn, mi-am dat seama mai târziu, că fusese trimis să vadă, nu să acționeze.
Înainte să plece, Costea mi-a lăsat pe tejghea, lângă solnița ciobită și meniul plastifiat, un plic alb, gros. Nu l-am deschis atunci.
L-am deschis dimineața, acasă, după ce am dus copilul la grădiniță și m-am așezat singură la masa din bucătărie, cu ceaiul răcindu-se lângă mine. Înăuntru erau acte de proprietate pentru localul Popas Nordic — cumpărat, se pare, cu o săptămână înainte, de la un fond care intenționa să-l demoleze pentru un depozit de materiale de construcții — și un bilet scris de mână: „Localul e al tău. Fă-l cum vrei. Nu-ți datorez nimic mai puțin de-atât."
N-am sunat să-i mulțumesc. N-am căutat să aflu mai mult despre registrul lui sau despre Adamescu sau despre ce se întâmplase cu cei trei bărbați din noaptea aia — poliția a preluat dosarul spre dimineață, cu explicația oficială că fusese o tentativă de jaf eșuată, oprită la timp de un martor curajos.
Am făcut, în schimb, un singur lucru: am mers la notar chiar în ziua aia, cu actele în geantă, și am cerut să fie trecute pe numele meu și al lui Nelu, împreună, cincizeci-cincizeci — fostul patron, care mă angajase când n-avea nimeni altcineva încredere într-o mamă singură cu un copil mic. I-am dat jumătate din ce primisem, pentru că nu voiam să încep o afacere nouă cu o datorie de recunoștință față de un om ca Andrei Costea.
Vasile vine în continuare în fiecare noapte, după tura lui, și comandă aceeași ciorbă de burtă. Am pus, pe perete, lângă ceasul care arată mereu ora exactă la care trece patrula, o poză mică cu localul din prima zi în care am deschis sub numele nou — Popasul Ioanei — și, sub ea, chitanța de la notar, înrămată, ca să-mi amintesc că nimic din ce am acum nu mi-a fost dat de milă.
