Nici nu-mi aduc aminte cum am ajuns de la volan la ușa apartamentului. Pur și simplu m-am trezit în fața ei, cu cheile în mână, deși nu-mi aminteam să fi urcat scările. Mă oprisem la semafor lângă Biserica Neagră și brusc m-a lovit gândul: azi se întoarce. Azi. Nu weekendul viitor. Nu peste două zile. Azi.
Am intrat și am auzit liniștea aia. Genul de liniște care se așază în cameră după ce s-a spart ceva. Geamantanul Corinei era lângă ușă, pe jumătate deschis, iar ea stătea în mijlocul livingului și se uita la canapea ca și cum n-ar mai fi văzut-o niciodată. Pe canapea dormea Mara, fata cea mică a Anei-Maria, cu un iepuraș de pluș într-o mână și o felie de cozonac pe jumătate mâncată în cealaltă. Lângă ea, pe măsuța de cafea pe care Corina o alesese de la un anticar din Sibiu, stăteau acum trei pahare de plastic cu suc de portocale.
Corina s-a întors spre mine. Nu plângea. Nu țipa. Doar se uita la mine ca la un străin pe care îl recunoști vag dintr-o poză veche.
— Cine e în dormitorul fiicei tale? a întrebat.
Asta m-a lovit cel mai tare. Nu „de ce”, nu „cum ai putut”. O întrebare practică, liniștită, de om care deja și-a făcut socotelile în cap și vrea doar confirmarea.
— Ana-Maria, am zis. Fosta mea. Cu fetele.
Nici măcar n-a clipit. Și-a scos telefonul din geantă și a format un număr. Se pregătise. Asta m-a înghețat mai rău decât orice: înțelegerea că venise acasă deja pregătită pentru ce era mai rău.
Să vă explic cum am ajuns aici, că altfel n-are sens. Cu trei luni în urmă, când socrul ei a făcut al doilea AVC și Corina a plecat la Focșani să-l îngrijească, Ana-Maria a apărut la poarta atelierului. N-o mai văzusem de opt ani. Plecase în Spania, se măritase acolo cu un bărbat care, după spusele ei, „a început să creadă că pumnul e soluția la orice”. Fugise într-o noapte cu fetele și cu o valiză spartă. Nu mai avea pe nimeni în Brașov. Părinții ei muriseră într-un accident pe DN1 cu trei ani în urmă.
— Am nevoie de un acoperiș două săptămâni, mi-a zis. Două săptămâni, Andrei, până mă pun pe picioare. După aia dispar.
Și eu am zis da. Pentru că îmi aminteam cum e să n-ai unde să te duci. Tata m-a dat afară din casă la șaisprezece ani, și dacă n-aș fi dormit atunci pe bancheta din spate a unei Dacii într-un service din Bartolomeu, poate nu aș fi înțeles. Dar înțelegeam. Doi oameni care au fost cândva importanți unul pentru altul, ajutați de același reflex. Atât. Cel puțin așa credeam.
Dar două săptămâni s-au făcut o lună. Apoi două. Fetele se atașaseră de mine, iar eu mă trezeam că le cumpăr cornuri cu ciocolată de la patiseria de colț și le repar bicicleta. Nu era dragoste. Era… obișnuință. Sau poate nevoia mea idioată de a fi util cuiva care chiar avea nevoie, nu doar tolerat de cineva care se descurca singură. Corina se descurca întotdeauna singură. Inclusiv cu tatăl ei, cu Focșaniul, cu tot. Eu? Eu reparam motoare și tăceam.
Când a sunat să-mi spună că domnul Mihai se recuperează mai repede decât credeau doctorii, m-a apucat un gol în stomac. Mă bucuram, normal că mă bucuram. Dar știam ce urmează. Și amânasem prea mult.
Ana-Maria a trebuit să schimbe yala pentru că fostul ei dăduse de urma lor. Apăruse într-o seară la poarta atelierului, beat, întrebând de „curvele alea două”. Noroc că era băiatul de la vulcanizare peste drum și l-a gonit. A doua zi am chemat un lăcătuș de pe Șchei și i-am spus să pună o broască nouă. Nici nu m-am gândit la parolă. Am pus data nașterii mele, din obișnuință. Corinei nu i-am spus pentru că… pentru că de fiecare dată când închideam telefonul cu ea, Ana-Maria îmi zâmbea așa, cu ochii ăia mari și obosiți, și-mi spunea „mulțumesc că există oameni ca tine”. Și mie îmi plăcea s-o aud. Dați-mă afară din casă, dați-mă la gunoi, dar îmi plăcea.
Am golit fosta cameră de oaspeți și am pus acolo un pat supraetajat pentru Ana-Maria. Pe Chloe am mutat-o în cămăruța de lângă debara, unde încap fix o saltea îngustă și un dulăpior. Am împachetat cărțile Corinei, balansoarul, măsuța ei de machiaj ponosită pe care nu se îndura s-o arunce, și le-am dus în magazia din curte. Și-n tot timpul ăsta îmi repetam aceeași tâmpenie: „rezolv când se întoarce, o să-nțeleagă, doar e vorba de copii”.
Aseară, chiar înainte să vină Corina, am stat cu Ana-Maria în bucătărie. Ea făcea pâine cu banane — rețeta aia pe care-o știam de când eram împreună, acum o viață. Mirosea a scorțișoară și a zahăr ars, și-n momentul ăla mi s-a părut că ultimii opt ani nici n-au existat. Că apartamentul din Tractorul, cumpărat cu banii de pe asigurarea mamei Corinei, e de fapt locul în care eu și Ana-Maria am rămas suspendați undeva, în așteptare.
— Mâine s-ar putea să fie urât, i-am zis.
— Știu, a răspuns ea, fără să se-ntoarcă de la cuptor. Dar amândoi știm că data viitoare n-o să mai ai de ales.
Data viitoare. Ca și cum era de la sine-nțeles că vine.
Când Corina a intrat în living și a văzut paharele de plastic, jeleurile pe parchet și ghiozdanele fetelor aruncate lângă șemineu, ceva s-a rupt în ea. Nu s-a așezat. Nu și-a scos geaca. Și-a pus mâinile în buzunare, și-a lipit spatele de perete și a zis:
— Unde doarme Chloe?
— În camera…
— Unde doarme?
— În cămăruța de lângă debara.
M-a întrerupt Ana-Maria, care apăruse din bucătărie cu șorțul floral al Corinei. Șorțul pe care Corina îl comandase de la o croitoreasă din Piața Sfatului, cu margarete brodate manual. Singurul lucru pe care-l păstrase de la nunta noastră, că rochia o vânduse demult.
— Doamnă Corina, vă rog să nu trageți concluzii pripite. Soțul dumneavoastră ne-a ajutat…
— Nu cu dumneata vorbesc, a tăiat-o Corina. Eu cu el vorbesc.
Nu ridicase tonul. Nici măcar nu se uita la Ana-Maria. Se uita la mine, și-n clipa aia am știut că s-a terminat. Pentru că așa face Corina când e rănită: nu țipă, nu trântește uși. Îngheață. Se transformă într-un bloc de gheață cu contururile ei calde de femeie, și nu mai ai cum s-atingi.
A urcat la etaj fără să se grăbească. A deschis ușa dormitorului nostru, s-a uitat la hainele Anei-Maria din dulap, la cosmeticele ei — Gerovital, Nivea, lucruri ieftine, de femeie care numără fiecare leu —, la păturica mov cu care-și învelise fetița în noaptea când fugise din Spania. Apoi a coborât și s-a dus direct la camera Chloei.
Când a deschis ușa aia mică și a văzut copilul nostru de șapte ani dormind pe o saltea îngustă, între cutii de carton și aspiratorul stricat, i s-a tăiat respirația.
— Mami?
Chloe s-a trezit și s-a uitat la ea cu niște ochi cât cepele. Slăbise. Avea cearcăne. Pe noptieră, lângă ursulețul ăla jerpelit pe care i-l adusese bunică-sa de la Slănic, stătea o farfurie cu biscuiți mucegăiți.
— Ai mâncat azi? a întrebat Corina.
— Am mâncat. Tanti Ana-Maria a făcut supă. Dar a zis c-ai întârziat și nu mai e.
Atunci a cedat. Nu în fața mea — în fața mea rămăsese stană de piatră. Dar când s-a aplecat să-și strângă copilul în brațe, i-am văzut tremurul. Ăla mic, imperceptibil, pe care-l cunoști doar după șapte ani de dormit în același pat.
— Hai să-ți faci ghiozdanul, i-a spus. Mergem la bunica.
— Care bunică? a întrebat Chloe. Bunica de la Focșani e și ea bolnavă?
Corina a încremenit o secundă, apoi și-a reluat mișcarea, trecându-și dosul palmei pe sub nas.
— Nu, puiule. Mergem la sora bunicii, la Sibiu. Ții minte casa cu pisici?
Chloe a dat din cap și a început să-și adune jucăriile. Corina mi-a aruncat o singură privire — nu de ură, nu de dezamăgire, ci de constatare. De parcă se uita la o piesă stricată dintr-un motor pe care-l reparase de prea multe ori și-acum, în sfârșit, se hotărâse să-l dea la remat.
Mi-a arătat telefonul. Ecranul era deschis la o conversație veche cu avocata ei, doamna Georgescu. „Dacă se întâmplă ceva cât sunt plecată, înregistrează. Nu te certa. Nu amenința. Dovezile vorbesc în instanță, tu doar strânge-le.”
Doi ani păstrase conversația aia. Doi ani, dinainte să se îmbolnăvească tatăl ei. De atunci știa că ceva nu e-n regulă. Și tot a plecat. Și tot m-a lăsat.
— Ce-ar fi trebuit să fac, Corina? am întrebat, și vocea mea suna patetic chiar și-n urechile mele. Să le las pe stradă? Cu un nebun care le caută să le bată?
— Să-mi spui. Era suficient să-mi spui.
— Ți-aș fi spus! Voiam să-ți spun în weekend, când…
— Trei luni, Andrei. Ai avut douăsprezece weekenduri.
Atunci a apărut Mara, fata cea mică a Anei-Maria. Se trezise de pe canapea și venise în vârful picioarelor. S-a oprit lângă mine, m-a apucat de pulpă și s-a uitat la Corina cu niște ochi speriați, ca un cățel care simte că stăpânul e pe punctul de-a lua bătaie.
— Tanti, a zis ea, tati Andrei ne-a promis că atunci când te întorci tu, o să semnezi divorțul și mami o să fie soția lui.
S-a făcut liniște. Genul de liniște care se așază peste o casă după ce cade o bombă și încă n-a început să plouă cu moloz. Ana-Maria a înghețat în pragul ușii. Eu am rămas cu gura deschisă, fără aer.
— Mara, vino aici! a șuierat Ana-Maria, dar era prea târziu.
Pentru că nu era o minciună. Nu complet. Într-o seară, după ce băuserăm o sticlă de vin de la Târgu Jiu pe care o luasem de la un client, o întrebasem pe Ana-Maria: „Dacă s-ar putea întoarce timpul, ce-ai face altfel?” Și ea mi-a răspuns: „N-aș mai pleca”. Și eu, tâmpit, am zis: „Nici eu”. Fetele erau în pat. Credeam că dorm. Dar un copil de cinci ani aude tot, înțelege pe jumătate și umple restul cu imaginație.
Corina s-a uitat la mine. Apoi la Ana-Maria. Apoi la Chloe, care stătea cu ghiozdanul în brațe și cu o șosetă roșie atârnându-i din mână — o șosetă desperecheată, din perechea pe care i-o trimisese mă-sa de la Focșani de ziua ei.
— Plecăm, a zis.
— Nu poți pleca așa, am zis. E și casa mea.
— Nu mai e de mult, a răspuns. Dar nu-ți face griji. O să primești hârtiile.
Și atunci am priceput. Apartamentul. Actele. Când îl cumpăraserăm, cu banii de pe polița de asigurare a soacră-mii, mama Corinei insistase să trecem proprietatea doar pe numele fetei. „O moștenire se păstrează în familie”, zisese bătrâna aia acră, care nu m-a plăcut niciodată. Iar eu, ca să n-o supăr pe Corina, semnasem tot fără să citesc. Jur că nici nu m-am gândit vreodată la ce scria acolo.
Șapte ani de căsnicie și eu dormeam, la propriu, în casa altei femei.
N-am mai zis nimic. Am lăsat-o să plece. Am lăsat-o s-o ia pe Chloe de mână și să iasă pe ușă, cu șoseta aia roșie atârnând și cu ursulețul jerpelit sub braț. Am lăsat-o să treacă prin ploaia care începuse să cadă peste Brașov, o burniță măruntă de octombrie care mirosea a frunze ude și a fum de la termocentrală.
Ana-Maria s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. Mara plângea și ea, fără să-nțeleagă de ce. Eu stăteam în mijlocul livingului și mă uitam la pata de jeleu de pe parchet. La ghiozdanul roz al surorii mai mari a Marei, răsturnat lângă ușă. La șorțul cu margarete, aruncat pe un scaun.
A doua săptămână am primit hârtiile. Avocata Corinei nu glumea: treizeci de zile să eliberez apartamentul. Fără negociere. Fără „hai să vorbim”.
M-am dus de două ori la adresa unde stătea ea cu Chloe, o garsonieră mică pe lângă Gară, mobilată cu lucruri de la second-hand. Prima dată nici n-a deschis. A doua oară a deschis Chloe, și când m-a văzut a dat să închidă la loc.
— Stai, am zis. Te rog.
— Mami a zis că nu mai locuim cu tine.
— Știu. Dar pot să intru?
M-a lăsat. În garsonieră mirosea a scorțișoară — făceau prăjituri împreună, ca înainte. Balansoarul fusese reparat și stătea lângă fereastră, cu o pătură peste spătar. Pe pervaz, o poză cu noi trei, de la Untold de anul trecut, înainte să se îmbolnăvească domnul Mihai.
— De ce-ai făcut-o? m-a întrebat Chloe, fără să se uite la mine.
Ce puteam să-i spun? Că am vrut s-ajut? Că m-am simțit vinovat pentru ceva ce se întâmplase cu opt ani în urmă? Că Ana-Maria fusese prima femeie care mă făcuse să mă simt bărbat, nu doar un mecanic priceput, și că atunci când a reapărut n-am știut cum să-i refuz nimic?
— Am greșit, am zis. Atât.
Corina a intrat atunci din bucătărioară, ștergându-și mâinile pe un prosop.
— Nu te-am lăsat să intri ca să te consolez, a zis. Am vrut să vezi că ne descurcăm. Și să-ți spun ceva. Nu te urăsc. Pentru ură îți trebuie energie, și eu n-am de unde s-o scot. Dar n-o să mai locuim împreună niciodată. Nu pentru mine — pentru ea. Chloe a dormit lângă un aspirator stricat și tu te-ai asigurat că are biscuiți.
N-am putut să răspund. M-am uitat la mâinile mele — mâini de mecanic, cu unghii veșnic negre și tăieturi vindecate aiurea. Mâinile astea reparaseră sute de motoare, dar nu fuseseră în stare să țină o familie.
— Ea ce face? a întrebat Corina, și am știut că vorbește despre Ana-Maria.
— A plecat. Acum o săptămână. Și-a găsit ceva de muncă la Timișoara, la o fabrică de componente. Mi-a lăsat un bilet.
— Ce scria?
„Îmi pare rău că te-am pus să alegi.”
N-am spus asta cu voce tare. Am spus doar:
— Nimic important.
Corina a făcut un semn scurt din cap, o singură dată, și s-a întors la bucătărie. Am auzit-o deschizând cuptorul și scoțând tava. Mirosea a cozonac — nu a banane, ci cozonacul ei tradițional, cu nucă și cacao, pe care-l făcea doar de Crăciun și de zilele de naștere. Un miros care-mi umpluse apartamentul din Tractorul timp de șapte ani și pe care-l pierdusem fără să bag de seamă.
Am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic. Ploua din nou, burnița aia măruntă de Brașov care udă mai ceva ca ploaia mare. În Piața Gării, un boschetar vindea castraveți murați dintr-o găleată de plastic. Oamenii grăbiți ocoleau bălțile fără să se uite la el. Mirosea a motorină și a cauciuc ud.
M-am suit în mașină și am stat acolo, cu mâinile pe volan, ascultând picăturile pe plafon. Mă gândeam că-n seara asta trebuia să fiu acasă, pe canapea, cu Chloe lângă mine și Corina citind în balansoar. În loc de asta, urma să mă duc la atelier și să dorm pe canapeaua aia de piele spartă, sub o pătură militară care mirosea a ulei ars.
A doua zi mi-am făcut bagajele. Am predat apartamentul unei agenții care-l va vinde. Mi-am luat jumătatea mea de atelier — actele astea le citisem, din fericire — și mi-am făcut o garsonieră deasupra lui, cu o canapea nouă, un televizor vechi și un frigider care bâzâie noaptea.
O dată la două weekenduri o iau pe Chloe de la școală. Ne plimbăm pe sub Tâmpa, îi iau o înghețată de la Gelato Mania, mă-ntreabă de ce nu mai locuim toți împreună. Nu-i mai răspund cu „a fost o greșeală” — nu mai e de-ajuns. Îi spun că uneori oamenii mari strică lucruri și dup-aia nu mai știu să le repare, chiar dacă repară motoare toată ziua.
Săptămâna trecută am văzut-o pe Corina în Piața Sfatului. Era cu Chloe și cu un bărbat pe care nu-l cunoșteam. Stăteau la o terasă și râdeau. Corina părea mai tânără, sau poate doar mai ușoară, de parcă lăsase jos o greutate pe care o cărase prea mult timp. Chloe m-a văzut și mi-a făcut cu mâna, dar n-am traversat. Am intrat într-o librărie și m-am făcut că mă uit la vitrină până au plecat.
Acum stau seara în atelier și mă uit la strung. Pe perete am pus singura poză pe care am salvat-o din apartament: Chloe la trei ani, pe balansoar, cu un puzzle pe jumătate terminat. Lângă ea, nevăzută în cadru, stăteam eu. Țineam minte perfect momentul: ea încercase să potrivească o piesă greșită și eu o lăsam, pentru că uneori greșeala e mai frumoasă decât corectura.
Afară iar plouă. E burnița aia de noiembrie care ține până-n martie și lasă pe asfalt o pojghiță de gheață subțire. Aprind o țigară și mă uit la flacăra de la polizorul automat, care arde într-un colț al atelierului. Bâzâie frigiderul. Miros a ulei ars. Mâine e vineri — vinerea mea cu Chloe.
Poate mergem la zoo. Poate doar ne plimbăm prin parc și vorbim despre școală, despre prietenele ei, despre filmul pe care l-a văzut weekendul trecut. O s-o țin de mână când traversăm strada. O să mă aplec s-o ascult când îmi spune câte o prostie. Și n-o să-i spun niciodată că-n fiecare seară, înainte să adorm, mai văd o dată imaginea aia: ușa apartamentului închizându-se și o șosetă roșie atârnând din ghiozdanul ei.
