Claudiu m-a întrebat din prag, fără să-și ascundă mirarea:
— Tu ești Ileana? Traducătorul de arabă?
M-a scanat din cap până-n picioare. Pantofii comozi, geanta de piele cu mânerul ros, părul prins într-un coc lejer. Probabil că și-o imaginase pe altcineva — poate o fată tânără, cu fustă creion și un rând de perle la gât. Nu o femeie de cincizeci și trei de ani care arăta exact ca o bibliotecară de provincie.
— Da, eu sunt. Contractul e pe ziua de azi, ora zece.
Am întins mâna. Claudiu s-a făcut că nu observă gestul. S-a uitat la ceas, apoi la mine din nou.
— Bine. Intră. Delegația ajunge în patruzeci de minute și mai am o grămadă de rezolvat.
M-a condus prin holul hotelului, pe lângă recepție, pe lângă lifturi, direct spre sala de banchet. Pe drum și-a verificat telefonul de două ori. Nu s-a întors să vadă dacă reușesc să țin pasul cu el.
Sala arăta impecabil. Cincisprezece mese acoperite cu fețe de masă albe, aranjamente florale cu crini, draperii grele. Masa centrală — douăsprezece locuri, cu cartonașe scrise de mână și stegulețe minuscule ale României și Emiratelor Arabe Unite. Acolo urmau să stea directorul general al companiei, Mihai Panait, delegația condusă de șeic, asistenții lor și traducătorul.
Doar că eu nu eram acel traducător.
Claudiu a traversat sala fără nicio ezitare, pe lângă masa centrală, pe lângă zona partenerilor, pe lângă cei de la protocol. S-a oprit abia la ultima masă, una mică, lipită de ușa batantă spre bucătărie. De acolo venea un miros amestecat de ceapă prăjită și detergent de vase.
— Locul tău e aici. Stai cu șoferii.
La masă mai era deja un bărbat solid, îmbrăcat într-un costum negru, care tocmai înfuleca niște mini-tartine cu somon. Lângă el, o fată cu o cască într-o ureche răsfoia o mapă plină de tabele. Pe ecuson scria „Ana-Maria — Coordonator Eveniment”.
— Ești sigur? l-am întrebat pe Claudiu. Sunt traducător, nu personal auxiliar.
— Sigur. Noi avem deja traducătorul nostru. Tu ești doar de rezervă. Dacă e nevoie, te chemăm.
A întors spatele și a plecat fără alt cuvânt. L-am urmărit cum se ducea spre masa centrală, cum verifica microfoanele, cum îi făcea semn cuiva din cap. La nici treizeci de ani, Claudiu Radu era mâna dreaptă a lui Mihai Panait. Un băiat din Brașov, fiu de preot, ajuns șef de protocol la una dintre cele mai mari firme de import din țară. Se cățărase repede și știa asta. I se citea în mers.
Douăzeci și trei de ani de traduceri. Am început în 2001 — pe vremea aia, araba încă era o raritate în România. Nu o modă, nu un „skill de nișă”. O raritate. Primele mele contracte au fost cu firme mici din Constanța, care făceau import de curmale și textile din Orientul Mijlociu. Apoi am prins un contract la Ambasada din București. Conferințe, delegații, negocieri. Am tradus pentru miniștri, pentru oameni de afaceri, pentru un prinț kuwaitian care voia să investească în imobiliare. Am locuit doi ani la Cairo, un an la Dubai.
Și acum stăteam lângă bucătărie, cu o carte în geantă și un salariu de 4000 de lei pe zi. Acceptasem pentru că luna ianuarie fusese goală — niciun proiect, niciun apel. Întreținerea la apartamentul din Ploiești nu se plătea singură.
Am scos din geantă ediția aceea veche din Al-Mutanabbi. Coperta ușor dezlipită, paginile îngălbenite. Am deschis-o la semn și am încercat să citesc. Nu prea îmi ieșea concentrarea.
De la masa centrală se auzea vocea tinerei care urma să traducă. Roberta. Douăzeci și patru de ani, păr lung aranjat, fustă mulată, pantofi cu toc cui. O angajaseră direct din facultate. Acum își repeta termenii pe tabletă, murmurându-i cu buzele abia mișcate.
— Claudiu, l-a strigat ea când acesta a trecut pe lângă ea. Cum se traduce „mudaraba”?
— Nu contează, i-a răspuns el fără să se oprească. Traduci după context.
Am clipit lent. Mudaraba. Un contract de tip trust fund. Un student la arabă învață termenul în primul an de studiu.
Claudiu s-a întors spre masa noastră. A venit direct la mine, s-a aplecat și a vorbit tare, ca să audă și Ana-Maria, și șoferul:
— Du-te și adu trei sticle de apă plată pentru delegație. Sunt pe tejghea, la bar.
Am ridicat ochii din carte.
— Claudiu, eu nu sunt chelner.
— Momentan nu faci nimic. Chelnerii aduc platourile, nu au timp. Du-te tu.
M-am uitat la fată, la Ana-Maria. Era ocupată, da. Dar până la urmă ea era coordonatorul. Nu eu. Și nu mă angajasem să car sticle.
— Ana-Maria poate să aducă apa, am spus. Sau șoferul. Eu sunt traducător, am contract.
Claudiu a făcut un pas mai aproape. Și-a lăsat umărul să coboare, ca și cum voia să-mi vorbească într-o notă mai personală. Dar tonul nu era personal deloc.
— Ileana, te plătim patru mii de lei. Pentru o zi. Ai putea măcar să ajuți cu ceva, nu?
Coordonatoarea a chicotit. Șoferul a pufnit în barbă, prefăcându-se că își șterge firimiturile de pe masă.
Am închis cartea. Degetele mi s-au strâns pe cotor. Nu de furie. De altceva — de o senzație pe care o mai avusesem. Senzația că un bărbat care nu știe să ceară o traducere de „trust fund” are tupeul să creadă că îți face o favoare.
M-am ridicat. Am traversat sala, am luat cele trei sticle de apă de la bar și le-am așezat pe masa centrală, în fața locului șeicului. M-am întors și m-am așezat la loc, lângă bucătărie.
La două fără zece, Mihai Panait a intrat în sală. Costum croit la comandă, butoni cu monogramă, ceas care costa cât un apartament. A dat mâna cu toată lumea, a râs cu cineva, apoi s-a retras lângă oglinda mare de la intrare să-și aranjeze cravata.
— Da, domnule primar, îl auzeam vorbind la telefon, trecând pe lângă masa noastră. Contractul e de două milioane de euro. Dacă îl semnăm azi, jumătate se virează săptămâna viitoare. Delegația e serioasă, șeicul a venit personal.
Nici măcar nu s-a uitat spre mine.
Șeicul Ahmed Yusuf a ajuns fix la ora două. Trei SUV-uri negre parcate la intrare, bodyguarzi, asistenți. Un bărbat scund, slab, cu barbă scurtă și tunsă îngrijit, îmbrăcat într-o dishdasha albă impecabilă. Fără zâmbet. Fără grabă. A intrat, a măsurat sala dintr-o singură rotire a capului și i-a întins mâna lui Panait.
Roberta, care se ridicase respectuos la intrarea șeicului, s-a așezat din nou la masă, elegantă, zâmbitoare. Și-a deschis tableta. Șeicul a salutat-o scurt, apoi a început să vorbească cu asistentul lui.
Claudiu a verificat microfoanele, i-a făcut semn Anei-Maria să verifice sonorizarea, apoi a venit din nou la masa noastră. Ultima masă. Cea mai îndepărtată.
— Mai adu trei fursecuri de pe platoul de la bar, mi-a zis.
Nu m-am uitat la el. Am ridicat cartea și am deschis-o la întâmplare. Am început să citesc cu voce joasă, lăsând cuvintele arabe să curgă după ritmul poeziei:
*„وَإِنِّي لَتَعْرُونِي لِذِكْرَاكِ رِعْدَةٌ…”*
Șoferul arab — un bărbat masiv pe nume Fahd — a întors capul când m-a auzit. A lăsat din mână furculița. S-a uitat la mine lung.
— *De unde știi poezia asta?* m-a întrebat.
— *E Al-Mutanabbi,* i-am răspuns. *Citit din copilărie.*
Claudiu s-a oprit. A clipit. Nu înțelesese schimbul de replici, dar auzise sunetul limbii. A auzit cum vocea mea se așezase altfel decât a Robertei. Mai adânc, mai sigură, fără ezitare.
— Ce-ai spus? m-a întrebat.
— Am citit o poezie. E voie?
N-a apucat să răspundă. De la masa centrală s-a auzit vocea șeicului. Vorbise în arabă cu asistentul, dar suficient de tare cât să ajungă până la masa noastră. Roberta s-a blocat la jumătatea frazei, degetele i-au înghețat pe tabletă. Nu înțelesese termenul pe care îl folosise șeicul.
Claudiu a văzut blocajul. S-a încordat. S-a întors spre mine.
— Du-te. Acum.
— Unde?
— La masă. Ajut-o.
Am pus cartea pe masă, cu coperta în jos. M-am ridicat și am traversat sala. Am simțit cum Ana-Maria mă măsura din spate și tăcerea bruscă a șoferului Panait. M-am apropiat de masa centrală și m-am aplecat spre Roberta.
— Ce termen a spus?
— Nu am înțeles. Un cuvânt compus, ceva cu parteneriat…
— Lasă-mă pe mine.
Șeicul ridicase ochii spre mine. M-a cercetat câteva secunde, fără grabă. Apoi a spus o frază lungă, complicată, cu doi termeni juridici încrucișați. Am tradus fără ezitare, cu voce calmă, explicând exact structura unui contract de tip „musharaka-mudaraba”.
În sală s-a făcut liniște.
Ahmed Yusuf a lăsat furculița jos. S-a uitat la mine cum se uită cineva care tocmai a auzit un accent cunoscut într-un oraș străin.
— *Vorbești araba,* a spus el. Nu era o întrebare.
— *Da, excelență.*
— *De unde ești?*
— *Din România. Am studiat la Cairo.*
A încuviințat. Apoi a făcut un gest cu mâna spre scaunul de lângă el. Scaunul care fusese al Robertei.
— *Stai aici. Vreau să traduci tu pentru mine.*
M-am uitat la Panait. Era uluit. Claudiu stătea înțepenit lângă masa noastră, la capătul celălalt al sălii. Roberta se ridicase deja, jenată, și se trăsese în spate. Nu mi-a spus nimeni nimic.
M-am așezat lângă șeic.
Am terminat de tradus pentru acea zi. Contractul s-a semnat la ora cinci și jumătate. N-a fost nevoie decât de mine.
Când delegația s-a ridicat să plece, șeicul Ahmed Yusuf s-a întors spre mine și mi-a întins o carte de vizită. Simplă, albă, fără auriu. Doar numele lui și un număr de telefon.
— *Soția mea lucrează la Ambasada României la Riad. Acum doi ani, la o videoconferință, te-a auzit. A spus că traducerile tale sunt cele mai bune pe care le-a auzit vreodată.*
Am luat cartea de vizită. Am simțit cum se uită la mine Panait, cum Claudiu își mușcă buza, cum Roberta își adună tableta și se retrage spre ieșire.
Dimineața următoare, la ora opt, am primit un apel. Era Mihai Panait. Vocea îi era schimbată.
— Vreau să ne cerem scuze pentru ieri. Claudiu a fost… neprofesionist. Nu se va mai repeta. Am dori să colaborăm lunar, dacă ești disponibilă. Tariful îl stabilești tu.
Am stat câteva secunde. M-am uitat pe fereastra apartamentului din Ploiești. Un tramvai trecea huruind, zguduind puțin geamul. Pe pervaz, un porumbel își ciugulea o coajă de pâine.
— Patru mii de lei pe zi, domnule Panait. Dar eu nu mai am răbdare pentru bucătărie.
— Poftim?
— Am stat prea mult lângă ușa de la bucătărie. Am obosit.
A tăcut. I-am auzit respirația. Apoi am închis.
Am pus telefonul pe masă, lângă cartea de vizită a șeicului, și am început să răsfoiesc din nou Al-Mutanabbi. Fără grabă. Fără să mă mai gândesc la ziua de ieri. Gândindu-mă, mai degrabă, la ce avea să înceapă de mâine.
