Stăteam în fața oglinzii din holul mic al apartamentului meu din Galați și îmi aranjam părul cu mâinile ușor tremurânde. Rochia aceea o aveam din 1987. O rochie bleumarin, cu un guler mic, rotund, și mâneci trei sferturi. O cumpărasem de la magazinul universal „Bucur Obor”, într-o dimineață geroasă de noiembrie, cu ultimii bani puși deoparte pentru botezul lui Vlad.
Pe Vlad l-am adus de la maternitate înfășurat într-un cearșaf curat, iar eu purtam rochia asta. Am strâns-o la piept lângă geamul salonului, epuizată și fericită, și nasturii de la piept stăteau să sară. La grădiniță, la serbarea de sfârșit de an, am stat în spatele tuturor părinților, cu rochia bleumarin și un fular gri, pentru că nu mai aveam altceva decent. La absolvirea liceului, ploua, iar eu îmi țineam umbrela cu o mână și pozele lui Vlad cu cealaltă, cu tivul ud și pantofii plini de apă.
Și-acum, după douăzeci și opt de ani, iat-o. O rochie tocită în coate, puțin decolorată sub braț. Mă privii în oglindă și încercai să zâmbesc. Îmi promisesem că voi purta ceva nou la nunta lui. Îmi doream atât de mult să nu mai fiu „femeia aia cu aceeași rochie”. Dar anul ăsta fuseseră două înmormântări și o operație la sold care îmi golise complet pușculița.
— Mamă, gata? întrebă Vlad din prag, în costumul lui gri deschis, cu papion bleumarin.
I-am spus că sunt gata. Mi-a întins brațul și am simțit cum îmi tremură degetele pe stofa aspră a sacoului lui.
Biserica din centrul vechi era plină de flori albe, bujori și crini, iar mirosul de și licurici amestecat cu parfumul invitaților îmi dădea o ușoară amețeală. Pășeam încet pe culoar, cu privirea în podeaua de piatră, și auzeam. Auzeam tot.
— Asta-i mama mirelui?
— Doamne, nu avea cu ce să se schimbe?…
— Săracul băiat, se însura și ea în zdrențe, ce rușine…
Cuvintele veneau din băncile pline de rubedenii îmbrăcate în costume croite la comandă, doamne cu pălării vaporoase și bijuterii care scânteiau și-n semiobscuritatea bisericii. Mă simțeam ca un câine vagabond care intrase din greșeală într-o sufragerie de colecționari de artă. Umilința era atât de densă, încât aproape că o puteam mesteca. Îmi venea să mă întorc și să ies, dar Vlad mă ținea strâns de braț, fără să spună nimic.
La altar, Anca era o arătare. Înaltă, cu pielea de un alb sidefat și părul prins într-un coc lejer din care scăpau câteva șuvițe blonde. Rochia de mireasă era o capodoperă – dantelă franțuzească, un tren lung care curgea pe treptele altarului ca o apă limpede. Bijutieriile de la gât și urechi valorau probabil cât garsoniera mea. În dreptul ei, am simțit aproape fizic proporțiile prăpastiei dintre noi.
Ceremonia s-a terminat, iar invitații au început să iasă și să se adune în curtea bisericii pentru poze. Eu căutam un loc mai retras, lângă zidul de piatră, undeva unde să nu deranjez cadrul. Atunci, prin mulțimea de tafta și mătase, Anca s-a desprins de grup și a venit direct spre mine. Zâmbetul ei nu era cel standard, de ocazie. Era un zâmbet adevărat, cald, care i se ridica până în colțul ochilor albaștri.
S-a oprit la jumătate de metru de mine și, cu o voce clară, care a tăiat foșnetul rochiilor și zumzetul invitaților, a spus:
— Doamnă Doina, de când eram mică și Vlad mi-a arătat poza cu el de la grădiniță, mi-am dorit să am o soacră ca dumneavoastră. În fiecare poză din viața lui sunteți acolo. În rochia asta. Și vreau să știți că pentru mine rochia asta nu e veche – e regală. Pentru că pe ea stă toată copilăria omului pe care îl iubesc.
S-a lăsat o tăcere de cimitir. Femeile care până atunci chicoteau au încremenit cu buzele întredeschise. Fratele Ancăi, un tip spilcuit care tocmai își scosese telefonul, a rămas cu el atârnând pe lângă corp. Am auzit pe cineva înghițind în sec.
Am simțit cum mi se umple privirea de apă sărată și nu-mi păsa. Anca s-a aplecat ușor și m-a îmbrățișat cu amândouă brațele, strângându-mă până am simțit mirosul bujorilor din buchetul ei și bătăile inimii ei, calme și puternice.
— Și mai vreau ceva, a șoptit, destul de tare încât să audă toți. Vlad mi-a spus prin ce ați trecut anul ăsta. Știu că v-ați cheltuit toți banii. Dar nu se face așa ceva. Nu la nunta fiului dumneavoastră.
S-a tras înapoi și i-a făcut semn unei femei cu un sacou negru, care stătea lângă o mașină parcată aproape de poarta bisericii. Mi-a luat mâna și m-a tras ușor după ea, în timp ce invitații priveau ca la un spectacol pe care nu-l plătiseră. Am traversat curtea pe tocurile mele uzate, cu inima bătând să-mi spargă pieptul.
Lângă mașină, o doamnă zâmbitoare îmi întinse o cutie mare, îmbrăcată în hârtie sidefată, legată cu o panglică bleumarin. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât Anca m-a ajutat să ridic capacul.
Înăuntru, pe un pat de hârtie fină, stătea un taior. Bleumarin. Cu o croială impecabilă, mâneci trei sferturi și o broderie discretă, sidefată, la guler și la manșete. Pantofii erau lângă el – comozi, din piele întoarsă, exact mărimea mea.
— Nu e un cadou, mi-a spus Anca încet, în timp ce femeia cu sacoul negru îmi aranja gulerul. E o mică ajustare. Rochia dumneavoastră și-a făcut datoria. Acum o să am eu grijă de amândoi.
Am intrat din nou în curtea bisericii ținându-mă de mână. Nu mai mergeam cu capul plecat. Rochia cea veche era în cutie, iar eu pășeam în hainele noi, simțind cum fiecare pas lovește pavajul cu o greutate pe care o uitasem.
Restul nunții a trecut ca un vârtej de muzică, vin fiert și râsete. Soacra cea mare, care mă măsurase cea mai insistent în biserică, a venit la mine pe la miezul nopții, cu un pahar de șampanie și o privire schimbată.
— Să știi că fata mea are dreptate, mi-a zis ea. Azi ai fost cea mai frumoasă mireasă din biserică. Pentru că tu n-ai avut nevoie de rochie albă ca să radiezi.
I-am mulțumit și am ciocnit paharele. Nu știu dacă era șampania, oboseala sau vorbele Ancăi care încă îmi răsunau în cap, dar în seara aia, pentru prima dată în douăzeci și opt de ani, m-am simțit suverană.
Pe ringul de dans, Vlad m-a prins de talie și am făcut doi-trei pași stângaci de vals. Avea în colțul ochilor aceleași riduri subțiri și jucăușe pe care i le-aș fi recunoscut dintr-un milion de oameni.
— Mamă, mi-a spus cu buzele aproape de urechea mea, știi care-i faza? Anca a văzut rochia aia într-o poză veche de la tine de la spital, când mă țineai în brațe. A studiat poza aia cu lupa până i-a găsit croitorul care i-a refăcut modelul. Pe ea n-am convins-o eu. Pe ea ai cucerit-o tu, fără să știi.
Am închis ochii și am dansat. Mirosea a bujori, a ceară arsă de la biserică și a colonia lui preferată. Afară, pe faleză, Dunărea ducea mai departe spre mare reflexele galbene ale restaurantului, iar eu dansam cu fiul meu, într-un taior bleumarin, simțind că, pentru prima dată, viața nu mă mai privea de sus.
