N-aș fi crezut niciodată că la șaizeci și cinci de ani o să cresc din nou trei copii mici. Fiica mea, Andreea, s-a stins într-o seară de noiembrie, la două săptămâni după ce a născut-o pe Elena. Medicii de la spitalul din Brașov au reușit să salveze copilul, dar nu și mama. După înmormântare, m-am întors acasă goală pe dinăuntru și am găsit-o pe verandă pe Maria, fata cea mare. Avea nouă ani și ținea în brațe un sac de scutece. Lângă ea, Ana, de șase, încerca să nu plângă, iar bebelușul Elena țipa din toți plămânii în scoică. Tatăl lor îmi trimisese un mesaj pe telefon cu o oră înainte: „Nu pot. Îmi pare rău”. Și a dispărut complet din peisaj.
Din ziua aceea, fetele au devenit centrul universului meu. Pensia mea de contabilă abia acoperea facturile, darămite creșterea a trei copii. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru mica moștenire lăsată de mama, altfel n-aș fi reușit. În fiecare dimineață mă dădeam jos din pat cu un nod în stomac, întrebându-mă cum o să fac față.
Într-o după-amiază toridă de august, Maria s-a apropiat de mine în timp ce eu spălam vasele, privind-o pe Ana cum se zbenguia prin stropitoarea din curte. „Tanti Ioana”, a zis ea cu vocea ei mică, „știu că n-avem bani de vacanță… dar am putea merge și noi undeva să înotăm? Un bazin adevărat, cu apă curată?” Am lăsat buretele jos. M-am uitat la ea și am văzut cum strălucea de nerăbdare sub șuvițele blonde prinse neglijent. După tot ce pierduseră copiii ăștia, meritau și ei o amintire frumoasă. Așa că am scos ultimele 2 300 de lei puse deoparte în cutia de pantofi din debara și am cumpărat patru intrări de o zi la o pensiune cochetă din Poiana Brașov, care avea un bazin mare.
Când am ajuns, fetele erau în al nouălea cer. Maria și Ana au țâșnit direct spre partea de mică adâncime. „Tanti Ioana, uite-te la mine!” a strigat Ana înainte să sară într-un mod cât se poate de stângaci, făcând valuri până la margine. Am râs. Elena, în brațele mele, dădea din piciorușe și gângurea. Am intrat și eu în apă cu ea, fericită. Mă simțeam aproape tânără. Dar fericirea n-a ținut mult.
Dintr-un șezlong scump, un tip pe la cincizeci de ani, bronzat și cu o cămașă albă impecabilă, și-a dat jos ochelarii de soare. Am văzut cum îi fuge privirea la Elena, care tocmai începuse să se agite. Apa era prea rece pentru ea. S-a înroșit toată și a scos un țipăt ascuțit, de bebeluș, care a spinicat liniștea.
Bărbatul a oftat teatral, s-a ridicat și a venit la marginea bazinului. „Doamnă”, mi s-a adresat pe un ton tăios, „nu se poate așa ceva. Am plătit pentru liniște, nu ca să ascult istericalele astea. Faceți ceva sau plecați. Stricați atmosfera tuturor.” Nu mi-a vorbit, a tunat la mine de parcă eram ultima servitoare. Am simțit cum mă împurpurează obrajii. „Îmi pare rău”, am șoptit, „e foarte mică, o să se liniștească imediat.” „Evident”, a replicat el, întorcându-se la șezlong, „oamenii de genul vostru nu ar trebui să aibă acces în astfel de locuri.”
Cuvintele alea m-au ars mai tare decât soarele de august. Am ieșit din bazin cu inima cât un pumn, încercând s-o legăn pe Elena, care plângea și mai tare. Maria și Ana s-au uitat la mine speriate. „Tanti Ioana, am greșit cu ceva?” am auzit-o pe Maria șoptind. Mi-a venit să plâng. Nu de umilință, ci de furie că le vedeam pe ele cerându-și scuze pentru dreptul lor de a respira.
Tocmai când îmi adunam prosopul să plecăm, ospătarul de la barul piscinei a venit direct spre șezlongul bărbatului. Avea în mână o cutie mare, împachetată într-un ambalaj strălucitor. Domnul a zâmbit triumfător, aruncându-mi o privire de superioritate. Probabil se aștepta să-i aducă șampania lui scumpă. În schimb, ospătarul a pus cutia pe măsuța lui și i-a spus: „Domnule Ștefan, cu tot respectul, am greșit bagajul luna trecută când ați plecat. Geanta dumneavoastră a rămas aici. Aceasta este geanta care vă aparține.”
Bărbatul s-a holbat la cutie. Culoarea i-a fugit din obraji. Nu știu de ce mi-am ținut respirația. A deschis-o cu mâini tremurânde. Dinăuntru a scos o geantă de piele maro, veche, scorojită. O geantă pe care n-o mai văzusem de șapte luni.
Era geanta Andreei.
Ștefan a înghețat. „De unde… de unde ai asta?” l-a întrebat pe ospătar cu o voce sugrumată. S-a făcut liniște de parcă timpul s-a oprit. M-am apropiat fără să-mi dau seama, atrasă ca un magnet. Mâna lui a scos din geantă un carnețel și o fotografie. Fotografia era cu fetele mele, făcută în spital, în singura zi în care Andreea le ținuse pe toate trei lângă ea. Pe spatele pozei, scrisul ei de mână: „Pentru totdeauna a mea, pentru totdeauna a voastră.”
Nu am mai rezistat. „Unde ai găsit geanta asta?” am întrebat cu voce tare.
Toată lumea de la piscină se uita la noi. El s-a uitat la mine, apoi la fete, apoi din nou la mine. În sfârșit, a văzut chipul Mariei. A văzut semnul din naștere al Anei, micul semn în formă de inimioară de pe brațul stâng. A văzut-o pe Elena, care tocmai se oprise din plâns și îl fixa cu niște ochi căprui, la fel ca ai lui. Carnețelul i-a alunecat din degete.
„Tu ești… tu ești mama Andreei?” a reușit să articuleze.
Am înțeles atunci. Chiar dacă nu-l recunoșteam din poze, știam exact cine e. Era ghidul montan pentru care Andreea își risca viața într-o expediție pe Bucegi în fiecare sezon mort. Era tipul cu care se certase în ultima lună de sarcină, cel care nu era lângă ea când s-a prăbușit în sufragerie. Bărbatul care nu a venit niciodată la spital.
„Tu ești Ștefan”, am zis, și vocea mi-era mai rece decât toate apele de munte. „Tu ai condus-o pe munte la șapte luni. Ești tatăl Elenei.” N-am pus întrebare, am constatat.
Câteva secunde nu s-a auzit decât susurul apei din filtru. Fetele mele, micile mele războinice, s-au strâns lângă mine. Ana m-a luat de mână. Ștefan s-a prăbușit pe genunchi, direct pe mozaicul fierbinte. Nu-i păsa de ochelarii de soare de firmă care au zburat pe jos, nici de hainele lui albe impecabile pe care acum curgeau lacrimi și transpirație. Plângea cu sughițuri.
„Am fost un laș”, a spus printre dinți. „Când am aflat că a murit… am crezut că e vina mea. M-am ascuns. Am venit aici să uit. Și tot ce am făcut a fost să-mi revărs otrava asupra… asupra copilei mele?” Ochii lui, acum roșii, s-au oprit asupra Elenei.
El, care cu un minut în urmă ne arunca din piscină pentru un plânset de bebeluș, acum stătea fărâmat în fața aceluiași bebeluș, care plecase din lumea asta fără mamă-sa din cauza inconștienței și fricii lui. Maria s-a uitat la mine. Avea nouă ani, dar văzuse și ea moartea cu ochii ei. Și-a ridicat bărbia. „Tu ești omul care a făcut-o pe mami să plângă înainte să plece la cer?” l-a întrebat cu o inocență tăioasă care l-a făcut pe Ștefan să se cutremure. Nu putea să scoată niciun cuvânt, dădea doar din cap, cerând parcă iertare.
M-am aplecat și am luat geanta din mâinile lui. Am strâns fotografia la piept, simțind încă mirosul stins al parfumului Andreei impregnat în piele. Puteam să chem poliția, puteam să fac scandal. Dar m-am uitat la fetele mele și mi-am dat seama că niciun țipăt din lume n-avea să le aducă mama înapoi. Existau doar două căi: să car după mine ura asta pe post de moștenire, sau s-o tai acum.
„Ai trei secunde să te dai la o parte”, i-am spus lui Ștefan. „Fetele astea au venit aici să înoate. Și n-o să le strice ziua nimeni.”
Nu s-a împotrivit. S-a dat la o parte. S-a așezat pe margine, tăcut, în timp ce noi am intrat din nou în apă. Câteva ore mai târziu, când ne făceam bagajul să plecăm, am găsit pe măsuța de la șezlong un plic. În el, toate actele semnate corespunzător, inclusiv o poliță de asigurare și un cont de economii pe numele Elenei. O sumă care ar fi acoperit zece ani de creștere. Și un bilețel mototolit, scris de mână, pe care scria doar atât: „Pentru când o să vină ziua în care o să priceapă și ea. O să plătesc tot. Iertați-mă.”
Am rupt bilețelul. Nu-ți bați joc de copiii tăi și pe urmă cumperi iertarea ca pe o cameră de hotel. Dar polița? Am luat-o. Am băgat-o în buzunarul de la blugi, fără nicio remușcare. Nu era prețul durerii, ci singura reparație pe care legea și norocul ne-o puteau oferi.
Am plecat de la pensiunea aceea cu oboseala în oase, cu fetele adormite pe bancheta din spate, cu sclipiciul din piscină încă lipit pe obrajii Anei, și cu geanta Andreei strânsă în brațe. Am știut atunci că nu mai tipul de la piscină e imaginea tatălui pe care fetele o vor purta în minte, ci tăcerea noastră din fața apei aceleia limpezi, după ce furtuna trecuse.
