Am șaizeci și nouă de ani și, în ziua în care am intrat în acel atelier de pe strada Lipscani din Brașov, nu voiam decât o rochie "cuminte" pentru nunta nepoatei mele. Așa spunem noi, femeile, toată viața — "ceva cuminte", "ceva discret" — ca și cum bucuria ar fi un lux pe care trebuie să-l cerem voie să-l purtăm.
Am găsit-o în fundul magazinului, pe un umeraș aproape ascuns: argintie, lungă până la pământ, cu mâneci lungi brodate cu paiete care prindeau lumina la fiecare mișcare. Am îmbrăcat-o fără nicio speranță. Și când m-am privit în oglindă, am rămas încremenită. Nu pentru că eram perfectă. Pentru că m-am recunoscut. Eram eu — șaizeci și nouă de ani, șoldurile mai late, părul alb prins în coc — și rochia aceea, cumva, făcea toate astea frumoase. Am plătit șapte sute cincizeci de lei fără să mă mai gândesc de două ori.
Greșeala a fost să las bonul pe masa din bucătărie. Fiica mea, Luminița, a venit a doua zi să-mi aducă niște medicamente de la farmacie și l-a văzut înainte să-i pot spune eu ceva.
— Mamă, cât ai dat pe asta?
— E pentru nunta Cristinei.
— Știu pentru ce e. Dar e prea mult. N-ai rochia aia bleumarin de anul trecut?
— Aia e de biserică.
— Mamă. Cu banii ăștia puteai lua ceva simplu. Și, sincer… nu mai ești de vârsta paietelor.
N-am zis nimic. Unele lucruri dor mai tare spuse cu voce tare, și mi-am dat seama că dacă deschideam gura aveam să plâng. Luminița a plecat douăzeci de minute mai târziu, și am rămas singură în sufragerie, cu bonul pe masă și rochia atârnată pe ușa șifonierului, sclipind fără lumină directă.
Luni m-am dus cu rochia împăturită în același sac de la magazin, hotărâtă să o returnez. Vânzătoarea de la tejghea, o femeie cu unghii lungi și roșii, a scos-o din sac, a căutat eticheta, a răsfoit un caiet cu trei reguli scrise de mână pe prima pagină.
— Doamnă, rochia e purtată. Are urme de parfum pe la subraț.
— Am încercat-o în casă, atât. N-am fost nicăieri cu ea.
— Regulamentul e regulamentul. V-aș putea da înapoi jumătate, ca marfă de a doua mână. Trei sute cincizeci de lei.
Am stat cu mâna pe tejghea, pe lângă o cutie cu ace și nasturi de rezervă, și am calculat în minte: trei sute cincizeci în loc de șapte sute cincizeci, plus rușinea de a mă duce la nuntă în rochia bleumarin, cu Luminița uitându-se la mine cu milă de parcă ar fi avut dreptate. În spatele meu se formase un rând — o fată cu o cutie de pantofi, o femeie în vârstă cu o pungă de haine de botez. Am împăturit rochia la loc, am mulțumit vânzătoarei și am plecat cu ea sub braț, fără să înțeleg nici eu de ce n-am lăsat-o acolo.
A doua zi m-am dus din nou, cu alt gând: s-o schimb pe o rochie mai "serioasă", bleumarin sau gri, din aceeași vitrină unde o văzusem la început. Vânzătoarea era alta, mai tânără, care nu știa nimic de prima discuție. Am rămas cu rochia argintie în brațe, în fața rafturilor cu haine închise, și n-am mai găsit nimic care să-mi placă nici pe-a zecea parte cât îmi plăcuse rochia mea. M-am întors acasă fără să cumpăr nimic, cu banii încă în portofel și rochia tot a mea.
A treia oară m-am dus doar ca să mă conving singură că am făcut tot ce trebuia, că am epuizat toate variantele cuminți. Am stat în fața vitrinei cinci minute, fără să mai intru, apoi am luat autobuzul spre casă cu rochia în geanta mare pe care o duc de obicei la cumpărături.
M-am îmbrăcat-o de două ori în fața oglinzii, în zilele de după. Prima dată am fost convinsă că Luminița are dreptate — poate era prea mult, poate lumea avea să se gândească "ce și-a pus în cap baba asta". A doua oară m-am privit mai mult și am gândit: și ce dacă?
În ziua nunții am îmbrăcat-o. Mi-am prins părul, am pus cerceii de perle ai mamei mele și un ruj roz pal care aproape nu se vedea, dar îmi lumina fața, și am ieșit pe ușă.
Nunta era la o pensiune din Poiana Brașov, cu grădină, mese lungi acoperite cu fețe albe și lumini atârnate între brazi. Cristina era frumoasă ca o poveste. Am îmbrățișat-o și, pentru un timp, am uitat complet de rochie.
Până la masă. Eram așezată cu cumnata mea și cu doi rude îndepărtate ale mirelui, când am observat că lumea mă privea. Nu urât — doar curios. Două fete tinere, trecând pe lângă masă, mi-au complimentat rochia. Am zâmbit și m-am gândit la ce spusese Luminița.
Apoi a apărut el. L-am luat la început drept nașul mirelui, pentru că avea același costum gri-antracit, și i-am zis "bună seara, nașule" înainte să-mi dau seama că nu era el. A râs puțin, încurcat, și-a dres glasul, s-a așezat pe scaunul liber de lângă mine fără să întrebe și a stat o vreme fără să zică nimic, de parcă s-ar fi răzgândit de două ori despre ce voia să spună.
— Scuzați-mă… am vrut să vă spun ceva, și nu știu exact cum s-o fac fără să par ciudat.
— Spuneți.
— Soția mea purta mult paiete. În special la nunți. Spunea mereu că i place să fie văzută de la distanță.
S-a oprit, s-a jucat cu paharul de pe masă, a împins o firimitură de pe fața de masă.
— A murit acum trei ani. Nu v-am abordat ca să vă fac complimente, deși rochia e deosebită. V-am abordat pentru că, de pe partea aia a sălii, mișcarea mâinii dumneavoastră, când ați ridicat paharul, a fost mișcarea ei. Și m-am trezit zâmbind singur ca un prost.
Nu am știut ce să-i răspund. Mi s-au umplut ochii și mi-am dus degetul mare sub ochi, ca să nu-mi curgă rimelul, cum fac de obicei la nunți când se intonează "Mulți ani trăiască".
— Îmi pare rău, — a zis el, stângaci. — Nici eu nu m-am gândit că o să aduc vorba de ea la o nuntă.
— Nu, — am zis, — mă bucur că ați venit.
A dat din cap de două ori, de parcă n-ar fi fost sigur ce să facă cu mâinile, și-a cerut scuze că m-a reținut și s-a dus înapoi la masa lui, unde l-a certat în glumă o femeie mai în vârstă că a stat "atâta" cu el.
Am ajuns acasă târziu, cu picioarele dureroase, rochia foșnind ușor pe scaunul mașinii. Am dezbrăcat-o cu grijă și am pus-o pe umeraș, în șifonier, lângă rochia bleumarin.
Luminița a venit la mine marți seara, cu o pungă de la supermarket. M-a găsit în bucătărie, cu rochia pe masă, lângă o foaie albă și telefonul cu camera pornită.
— Ce faci cu asta?
— O fotografiez. Pentru anunț.
— Ce anunț?
— O vând. Am găsit o fată tânără care se căsătorește în primăvară, la Sfântu Gheorghe, și n-are bani pentru rochie de ocazie. I-am zis că i-o dau cu trei sute de lei.
Luminița s-a oprit cu punga în mână.
— Mamă, ai plătit șapte sute cincizeci pe ea. O dai pe jumătate din preț?
— Am încercat să o returnez. De trei ori. Nu s-a putut. Și tot drumul ăsta m-a lăsat să înțeleg că n-am chef să stea în șifonier de pomană.
Fiica mea s-a așezat pe scaun, tăcută, cu ochii pe rochia argintie întinsă pe masă.
— Îmi pare rău de ce-am spus, — a zis în cele din urmă. — N-am vrut să te las fără bucuria asta.
— Știu, — am zis eu, luând rochia și împăturind-o într-o pungă de hârtie. — Dă-mi mâna ta, ajută-mă s-o pun bine, să nu se șifoneze pe drum.
Vineri am dus rochia la fata din Sfântu Gheorghe. Se chema Denisa, avea douăzeci și trei de ani și lucra la o florărie — am găsit-o după miros încă din capul scării, garoafe și eucalipt. Când a îmbrăcat-o în spatele unui paravan din tejghea și a ieșit să se vadă în oglinda de pe perete, a dus mâinile la gură și a rămas așa câteva clipe, cu paietele prinzând lumina neoanelor de pe tavan. A scos trei sute de lei din buzunarul șorțului de lucru, mototoliți, și mi i-a pus în palmă.
— Să-mi spuneți cum a fost la nuntă, — i-am zis, și am plecat cu plicul în geantă, pe lângă gălețile cu crizanteme de la intrare, spre stația de autobuz.
