Elvira Barbu nu dormise două nopți la rând. La șaizeci și doi de ani, mâinile ei știau exact cum să frământe un aluat fără să se mai uite la ceas, dar în noaptea aceea tremurau puțin de oboseală. Trebuia să scoată din bucătăria ei, din casa de pe strada Viilor din Brașov, treizeci și opt de feluri de mâncare pentru șaptezeci și cinci de oameni. Ocazia: majoratul nepoatei ei, Larisa.
Lista venise cu o zi înainte, adusă nu de fiul ei, ci de soția lui, Diana. Diana intrase în bucătărie fără să se dezbrace de haină, pusese o foaie A4 pe masă și o împinsese spre Elvira ca pe o factură de curent.
— Mamă Elvira, m-am gândit că tu te descurci cu partea de mâncare. Tu ai avut restaurant, nu-i mare lucru pentru tine.
Elvira își pusese ochelarii și citise. Friptură de pui fără usturoi. Tocană de vită cu ceapă dublă. Pâine fără gluten. Trei feluri de macarons. Cozonac fără lactoză. Plăcintă cu piersici. Limonadă proaspătă. Lângă aproape fiecare fel, o notă separată, scrisă cu pix roșu, ca un ordin de serviciu.
— Câți invitați sunt?
— Șaptezeci și cinci. E majoratul Larisei, mamă. Tu ai avut restaurantul ăla pe Calea București paisprezece ani, chestia asta e floare la ureche pentru tine.
Fiul Elvirei, Costin, stătea în spatele soției lui, cu telefonul în mână. Se uitase o secundă la listă, apoi se uitase înapoi la ecran. Elvira așteptase să spună și el ceva. N-a spus nimic.
Elvira a împăturit foaia.
— Bine.
Cuvântul ăsta o ținuse pe linie de flotare treizeci și opt de ani de căsnicie cu Mircea, soțul ei. "Bine" când veniseră facturile înainte de termen. "Bine" când Costin avusese nevoie de bani pentru facultate, iar ei n-aveau. "Bine" când restaurantul ei de pe Calea București trecea prin ani grei și Mircea făcuse ture duble cu taxiul prin tot Brașovul ca să rămână luminile aprinse. Dar de data asta, sub cuvântul "bine", era altceva. Un fel de liniște care nu era pace.
Diana și Costin plecaseră în zece minute. Cum se trântise poarta, Mircea a luat lista de pe masă.
— Nu suntem obligați să facem asta.
Elvira număra deja ouăle din frigider.
— E ziua Larisei.
— Asta nu înseamnă că lista e normală.
— Nu, zise ea încet. Dar Larisa n-a scris lista.
O oră mai târziu mergeau cu Dacia prin Brașov, pe ploaie, între trei magazine diferite, după făină specială, foietaj, busuioc proaspăt și o listă de ingrediente pe care Diana le hotărâse "obligatorii". Bonul final: opt sute douăzeci de lei. Elvira știa exact de unde veneau banii ăia — din borcanul cu bacșișuri strâns luni de zile, pus la păstrare pentru compresorul de la vitrina frigorifică, care făcea deja un zgomot ciudat. A împăturit bonul fiscal și l-a dat lui Mircea fără să zică nimic de compresor.
Au ajuns acasă cu puțin înainte de miezul nopții. Elvira și-a pus șorțul. Mircea a pornit filtrul de cafea. Bucătăria lor, de obicei locul cel mai cald al casei, s-a transformat într-o mică fabrică tăcută. Ea frământa, el spăla vase, stând pe un scaun lângă bufet, pentru că discul lui, operat de două ori, nu-l mai lăsa să stea în picioare mult timp.
La ora unu noaptea, Diana a mai trimis un mesaj: uitase de doi invitați care nu mâncau carne roșie și de o prietenă vegană a Larisei. "Nimic complicat, doar mai adaugă ceva." Elvira a întors telefonul cu fața în jos pe masă și a continuat să întindă aluatul pentru cozonac.
La ora patru și șapte minute, un geamăt scurt l-a trezit pe Mircea, care adormise pe scaun. Elvira stătea lângă cuptor, ținându-și o mână cu cealaltă. O dungă roșie îi trecea peste două degete, de la grătarul încins.
— Stai jos, zise el.
— Croasantele…
— Pot aștepta.
— Nu pot.
Cinci minute a ținut un prosop cu gheață pe degetele ei, în timp ce ea nu-și dezlipea ochii de la cuptor. Avea ochii roșii de oboseală.
— De ce nu m-ai trezit?
— Dormeai liniștit, Mircea.
Propoziția asta i-a rămas în minte toată ziua. Ea cărase pe umeri o cerință imposibilă toată noaptea, și tot mai avea grijă ca el să doarmă bine.
Până la răsărit, aproape toată bucătăria era acoperită de platouri. Și, pe lângă toate cele treizeci și opt de feluri de pe lista Dianei, Elvira mai pregătise două care nu erau trecute nicăieri: o supă de roșii — singurul lucru pe care Costin îl mânca atunci când, copil, răcea și nu voia nimic altceva — și o plăcintă cu piersici, rețeta pe care el o învățase să o facă în bucătăria aia, la paisprezece ani, cu mâinile pline de făină. A pus supa chiar în dreptul locului unde avea să stea fiul ei.
În curtea din spate, lângă casă, pe strada Viilor, montaseră șase mese pliante sub niște baloane și ghirlande de lumini, împrumutate de la parohie și de la vecini. Treizeci și opt de platouri așteptau sub capace și folie de aluminiu. Elvira stătea lângă Mircea, cu un bandaj îngust pe degete.
— E frumos, i-a zis el.
Ea și-a lăsat capul pe umărul lui o secundă, cât să respire.
Costin și Diana au ajuns primii. Diana s-a plimbat prin curte făcând poze înainte să se apropie de Elvira să o salute. Părinții Dianei au venit după, numind aranjamentul "drăguț, așa, de casă", cu un ton de politețe forțată. Larisa a venit cu câteva prietene; una dintre ele filma mesele cu telefonul, de parcă curtea lor ar fi fost ceva amuzant de arătat pe rețele.
Pe la trei și un sfert erau toți cei șaptezeci și cinci de invitați. Copiii alergau printre scaune. Rudele se adunaseră lângă garaj. Mirosul de pui la cuptor, unt, ierburi și plăcintă caldă umplea curtea într-o după-amiază de octombrie neobișnuit de blândă.
Pentru câteva minute, Elvira s-a gândit că totul avea să fie bine.
Apoi Diana a ridicat un pahar gol și a bătut ușor cu lingurița în el. Curtea s-a liniștit.
— Am un mic anunț, a zis ea.
A explicat că rezervase un salon privat la restaurantul Casa Veche, din centrul Brașovului. Mult mai elegant, a spus, și Larisa "merita ceva special" pentru majoratul ei. Apoi s-a întors spre Elvira.
— Puteți păstra mâncarea, desigur. Păcat să se strice.
Nimeni n-a scos un cuvânt. Un scaun a scrâșnit pe beton. Apoi altul. Invitații au început să-și strângă poșetele, hainele, copiii. Unii evitau privirea Elvirei. Alții au mormăit niște "la revedere" grăbite, mai stânjenitoare decât sincere.
Costin a trecut pe lângă supa de roșii fără să se uite la ea. N-a privit-o pe mama lui nici o secundă. Larisa a ieșit pe poarta laterală cu prietenele ei, fără să se întoarcă.
În câteva minute, curtea era goală. Șase mese. Șaptezeci și cinci de scaune. Treizeci și opt de platouri neatinse. Baloanele se mișcau încet lângă gardul de plasă, în timp ce vaporii încă se ridicau de sub folia de aluminiu.
Elvira a rămas în pragul bucătăriei, ținând în mână o cârpă de bucătărie, privind curtea care, cu o oră înainte, fusese plină de glasuri și acum era plină doar de aburi reci.
N-a plâns. N-a spus nimic lui Mircea. A intrat în bucătărie, a scos telefonul din buzunarul șorțului și a fotografiat cele șase mese, exact așa cum rămăseseră — platourile intacte, balonul dezlegat care se îndoia în vânt, scaunul răsturnat lângă gard. O singură poză.
A doua zi dimineață, Elvira a sunat-o pe contabila ei, Mirela, și a trimis fotografia pe grupul de WhatsApp al familiei, cu o singură propoziție dedesubt: "Atât am de spus."
Apoi a făcut ce nu mai făcuse de doisprezece ani: a scos din sertarul biroului dosarul cu actele restaurantului. Costin fusese angajat administrator la Gloria's Corner — restaurantul pe care ea îl ridicase cu mâinile goale pe Calea București — de când se îmbolnăvise Mircea și avusese nevoie de ajutor cu actele. Primea salariu fix, lunar, trei mii opt sute de lei, fără să pună niciodată un leu din buzunarul lui în afacere. Elvira a semnat o decizie de încetare a contractului de administrare, a pus-o într-un plic și a dus-o personal la notar, chiar în dimineața aceea, înainte să deschidă restaurantul.
Telefonul a început să sune de la ora opt. Costin, apoi Diana, apoi din nou Costin. Elvira nu a răspuns de prima dată. A răspuns abia când a treia parte din platourile de la petrecere, puse la congelator cu o seară înainte, erau deja împachetate pentru cantina parohiei de pe strada ei, unde preotul Petrache strângea mereu mâncare pentru familiile sărace din cartier.
— Mamă, de ce ai făcut asta cu actele? Eu administrez de șase ani restaurantul!
— Ai administrat, Costin. De azi, administrează Mirela.
— Dar salariul meu…
— Supa de roșii era pe masă. N-ai privit-o nici o secundă.
A urmat o tăcere lungă la telefon.
— A fost ideea Dianei cu restaurantul, a zis el, mai încet.
— Și tu ai tăcut. De două ori. Atunci, la lista aia, și acum, în curte.
Diana a venit chiar în ziua aceea la restaurant, cu ochii umflați, cerând să discute "ca femeile". Elvira a ascultat-o stând în picioare lângă tejghea, cu bandajul încă pe degete.
— Vă rog, mamă Elvira. Fără salariul lui Costin nu ne descurcăm cu rata la apartament.
— Rata e problema voastră. Mâncarea pentru șaptezeci și cinci de oameni, pregătită cu degetele astea, a fost problema mea. Și a rămas pe masă.
N-a ridicat vocea. N-a aruncat în ei cu vorbe. A luat din portofel chitanța de la magazin, cea de opt sute douăzeci de lei, și a pus-o pe tejghea, lângă decizia semnată la notariat.
— Banii ăștia erau pentru compresorul de la vitrină. L-am repus pe lista mea de cheltuieli de azi.
Diana a plecat fără să mai spună nimic. Costin a mai trimis două mesaje în săptămâna aceea, fără răspuns. Larisa, în schimb, a venit singură, pe bicicletă, într-o sâmbătă, și a stat o oră în bucătăria bunicii, ajutând-o să împacheteze niște borcane cu dulceață de piersici — rețeta aceeași din noaptea aia de octombrie. N-a cerut scuze pentru alții. A spus doar:
— Supa aia era pentru tata, nu-i așa?
Elvira a dat din cap, fără să adauge nimic, și a mai pus un borcan în cutie.
