M-am numit Doina și am șaizeci și doi de ani. Duminica aceea de la Brașov nu a început rău. S-a transformat în rău abia pe la ora două, când nora mea, Carina, a arătat spre baia de serviciu de pe hol și mi-a spus, cu vocea aceea de ghid turistic care explică un traseu bătătorit:
— Mama, cât ești aici, spală și baia aia. E un dezastru.
Stăteam în bucătăria lor, cu mânecile suflecate, terminasem vasele de la prânzul pe care îl gătisem tot eu — o tocană de vițel cu smântână, rețeta mamei. Carina era sprijinită de blatul de marmură, cu unghiile proaspăt făcute, ținând în mână un pahar cu apă minerală pe care nu-l bea, doar îl rotea.
— Poftim? am întrebat, crezând că n-am auzit bine.
— Baia de oaspeți. E plină de urme. Și, apropo, azi nu rămâi la cină. Vine șeful lui Teodor. Nu ne permitem o jenă în seara asta.
Am lăsat buretele pe marginea chiuvetei o secundă lungă. Casa aceea din cartierul Tractorul o cumpăraseră acum șase ani, și la avans pusesem și eu cincisprezece mii de euro — tot ce strânsesem o viață, vândusem și apartamentul moștenit de la bunica mea din Săcele ca să-i ajut. Stăteam acum în mijlocul propriei mele investiții, fiind tratată ca o menajeră plătită prost.
Atunci a apărut Teodor, fiul meu, singurul copil pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat la Torino "pentru muncă" și n-a mai sunat niciodată. Băiatul pentru care am lucrat opt ani de zile la o fabrică de confecții din Zărnești în ture de noapte, ca să am bani de meditații la matematică și de taxa de admitere la Politehnică.
Am așteptat o secundă să-l văd râzând, să-i spună Carinei că a exagerat. În loc de asta, și-a slăbit nodul de la cravată și a confirmat, fără să clipească:
— Mama, trebuie să înțelegi. Carina are dreptate. Acum ești fără job. Domnul Barbu e un om serios, așteaptă oameni cu o anumită… poziție. N-ar arăta bine.
— O anumită poziție, am repetat, cu o voce pe care abia o recunoșteam.
— Nu e nimic personal, mama.
Nimic personal. De parcă umilința devine inofensivă dacă o numești strategie de imagine.
Carina a bătut din palme, mulțumită că s-a aranjat totul.
— Perfect. Detergenții sunt sub chiuvetă. Ia peria aia bună, cu coadă lungă. Și mai dă și prin sufragerie, dacă tot ești aici.
M-au lăsat acolo, în mijlocul bucătăriei, și s-au întors fiecare la ale lui — Teodor s-a uitat în telefon, Carina a început să aranjeze niște garoafe într-o vază. Nimeni nu a mai zâmbit. Am luat detergenții și am îngenuncheat pe gresia rece din baia de oaspeți. Genunchii m-au durut aproape imediat. Clorul mi-a ars mâinile. Și pe la jumătatea treburii, lacrimile au început să cadă direct pe gresia pe care tocmai o frecasem, lăsând pete mici și rotunde pe care a trebuit să le șterg la loc.
M-am urât pentru că plângeam. Pentru că mai făcusem asta — acum treizeci și cinci de ani curățam birouri noaptea, la o firmă de pază și curățenie din Brașov, pentru că nu aveam cu cine să-l las pe Teodor. Dormea pe o pătură într-un colț de birou în timp ce eu goleam coșurile de gunoi și spălam gresie. Atunci curățam o toaletă ca să-mi hrănesc copilul. Acum o curățam pentru că acel copil ajunsese un bărbat căruia îi era rușine să-l vadă șeful lângă mama lui.
Când am terminat, Carina abia a ridicat privirea din telefon.
— Ai șters și în spatele vasului?
— Da.
— Bine. Cred că ar trebui să pleci. Avem de pregătit.
Am luat poșeta. Pe hol, am observat rama cu fotografii — Teodor și Carina la nuntă, Teodor și Carina la Mamaia, Teodor și Carina la o gală de caritate, îmbrăcați impecabil. Nicio poză cu mine. Nicio poză cu Teodor copil.
La ușă am făcut greșeala să mai întreb ceva.
— Ne vedem duminica viitoare?
Teodor nici nu s-a uitat de la telefon.
— Poate săptămâna viitoare o lăsăm baltă. Vine mama Carinei.
Tonul lui era atât de simplu, atât de ușor, încât am înțeles perfect fără explicații. Fără mine. Aveam deja mâna pe clanță când Carina a râs în spatele meu:
— Teodor, mama ta a uitat să șteargă praful de pe măsuța de sticlă. Uite ce amprente.
M-am oprit o clipă cu palma pe clanța rece. Mi-au trecut prin minte toate sacrificiile — cum vândusem lănțișorul de aur al bunicii ca să-i cumpăr primul computer, cum rugasem un șef de tură să mă lase o oră mai devreme ca să nu ratez festivitatea lui de absolvire. Am vrut să mă întorc și să-i reamintesc cine fusesem înainte să decidă că nu sunt destul de "prezentabilă" pentru masa lui. Dar n-am spus nimic. Am deschis ușa. Vântul rece de octombrie m-a izbit în față, și am mers spre mașină în timp ce ei doi continuau conversația de parcă dispărusem deja.
Acasă, în Săcele, soțul meu Vasile mă aștepta. Avea șaizeci și șase de ani, era un om blând, genul care ține minte exact cum îmi beau eu cafeaua — două cuburi de zahăr, puțin lapte. Ne căsătorisem de nouă luni, la primărie, fără mare fast, doar cu doi martori și o masă la un restaurant din Poiana Brașov. Teodor nici n-a venit, a zis că are o "urgență la muncă". În weekendul acela, Carina postase poze de la ei doi, la un festival de vin din Sibiu. Vasile fusese contabil la o fabrică de mobilă din Săcele până la pensie, apoi lucrase câțiva ani ca administrator la un service auto al unui vecin. Nu avea avere, nu avea vreun secret — avea doar o pensie modestă și casa în care locuiam, rămasă de la părinții lui. Nu s-a plâns niciodată de absența lui Teodor. Doar mi-a ținut mâna la cununie și mi-a spus că oamenii care contează erau deja acolo.
Seara aceea a gătit, ca de obicei, o friptură la cuptor.
— Cum a fost la Teodor? m-a întrebat.
— Bine, am mințit.
S-a uitat la mine puțin mai mult decât de obicei, dar n-a insistat.
N-am putut dormi toată noaptea. Pe la trei dimineața stăteam singură în sufragerie cu albumul foto al lui Teodor în poală. Șase luni, grădiniță, absolvire de liceu, facultate. Fiecare poză purta o amintire. Și aproape fiecare amintire purta un sacrificiu pe care nu l-am regretat niciodată. Până acum.
M-am trezit golită pe dinăuntru. Vasile făcea cafeaua.
— Bună dimineața, frumoaso, a zis, punându-mi cana în față. Două cuburi, puțin lapte.
Apoi mi-a studiat fața.
— Te-ai întors pe-o parte și pe alta toată noaptea. Ce s-a întâmplat ieri, de fapt?
Am încercat să spun că nimic. În schimb, mi-a ieșit tot dintr-o dată.
— Carina m-a pus să-i spăl baia de oaspeți. În genunchi. Și Teodor a zis că nu pot rămâne la cină pentru că vine șeful lui. A zis că l-aș face de rușine fiindcă n-am loc de muncă. A zis „o anumită poziție".
Vasile a lăsat cana jos, pe masă, fără zgomot. I s-a încordat maxilarul.
— Nu-mi place deloc cum sună asta, Doina.
— Nici mie nu-mi place cum mă simt, Vasile. Mă simt ca acum treizeci și cinci de ani, în genunchi pe gresie, numai că atunci o făceam pentru el, și acum o fac tot pentru el, și nu s-a schimbat nimic, în afară de vârsta mea.
A rămas cu privirea în ceașca lui câteva clipe, apoi a spus:
— Hai să facem ceva simplu. Mergem amândoi, neanunțați, la cina asta cu șeful lui. Nu ca să facem scandal. Ca să le arătăm că nu te poți ascunde ca pe o rușine și, în același timp, să rămâi folositoare ca servitoare.
Nu era un plan genial, nici unul cu miză mare. Era doar decizia a doi oameni de a nu mai accepta tăcerea.
Am ajuns la casa din Tractorul pe la ora șapte. Carina ne-a deschis ușa cu zâmbetul ei de gazdă perfectă, care s-a stins când ne-a văzut pe amândoi, în prag, fără să fim invitați. Domnul Barbu era deja în sufragerie, cu un pahar de vin în mână. Teodor a venit din bucătărie, alb la față.
— Mama… ce faci aici?
— Am venit să vă salut pe toți, am spus. Și pe domnul Barbu, de care am auzit atât de multe azi.
Domnul Barbu s-a ridicat politicos, întinzând mâna.
— Doamnă, mă bucur să vă cunosc. Teodor nu mi-a spus că aveți musafiri în familie.
— Nu știa că venim, a zis Vasile, calm. Am vrut să văd cu ochii mei cum tratează fiul meu vitreg pe mama lui, acum, când e nevoie de ea doar la bucătărie și la baie, nu și la masă.
Tăcere grea. Carina s-a tras spre ușă. Teodor a deschis gura, dar n-a ieșit nimic coerent.
— Mama, nu e momentul…
— Nu, Teodor, chiar e momentul, am spus, și vocea mea nu a tremurat deloc. Ieri am curățat în genunchi baia asta de oaspeți ca tu să nu te faci de râs în fața domnului Barbu. Azi am venit să-l întreb pe domnul Barbu dacă îți permite să mă prezinți ca mamă, nu ca pe o problemă de ascuns până trece musafirul.
Domnul Barbu s-a uitat lung la Teodor, apoi la mine.
— Doamnă, eu unul aș fi onorat să cunosc femeia care și-a crescut singură fiul. Nu văd nimic rușinos aici. Dimpotrivă.
Teodor nu a mai găsit nimic de spus. Carina a încercat să salveze seara aducând un platou cu aperitive, dar domnul Barbu s-a scuzat politicos câteva minute mai târziu, mulțumind pentru invitație și spunând că are un drum lung de făcut.
Noi n-am mai rămas nici noi. La ușă, m-am întors spre Teodor.
— Nu am venit să te fac de rușine. Am venit să-ți arăt că n-ai cum să mă faci pe mine de rușine fără să te faci pe tine. Gândește-te la asta.
Am plecat amândoi, fără să ridicăm tonul, fără să trântim ușa.
Două săptămâni nu mi-a scris nimeni nimic. Mă gândeam des la fotografia aceea din hol, la rama plină de poze fără mine și fără Teodor copil, și simțeam un gol pe care nu știam cum să-l umplu. Nu-mi doream să mă bucur de distanța asta. O duream, pur și simplu, în fiecare seară când puneam masa doar pentru doi.
Într-o seară de noiembrie, cu primul strat de zăpadă pe alee, a sunat cineva la ușă. Era Teodor, singur, fără Carina, cu o pungă de la brutăria de lângă piață în mână — colacii cu care mă aștepta de Crăciun, când era mic.
— Mama, pot să intru?
L-am lăsat să intre. Nu s-a aruncat în picioarele mele cerând iertare în cuvinte mari, și nici eu nu m-am grăbit să-l îmbrățișez ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am stat amândoi la masa din bucătărie, cu colacii între noi, și o vreme n-a spus nimic, întorcând punga în mâini.
— Carina și cu mine ne vedem cu un psiholog de cuplu, a spus în final. Nu știu ce o să fie. Dar am realizat că mi-a fost mai simplu să-mi fie rușine cu tine decât să-mi fie rușine cu mine.
Nu era o scuză perfectă. Nici eu nu i-am dat una perfectă înapoi.
— Masa e pusă pentru tine duminica, dacă vii, am spus. Fără invitație specială, fără cravată. Dar nu mai vin să-ți spăl baia, Teodor. Nici de data asta, nici altă dată.
A luat o înghițitură din cafeaua pe care i-am pus-o dinainte, cu două cuburi de zahăr și puțin lapte, exact cum îmi place mie. N-am vorbit despre Carina, despre casă, despre banii pe care îi dădusem la avans și pe care, deocamdată, i-am lăsat acolo unde erau. Nu știu dacă o să-i mai cer vreodată înapoi. Unele lucruri rămân neterminate, și am învățat, în șaizeci și doi de ani, că nu toate rănile se închid cu o discuție la o cafea și niște colaci.
