Am intrat pe poarta curții mele la ora 17:42 și l-am găsit pe soțul meu în piscina pe care o construisem cu aproape treizeci și cinci de mii de lei, exact lângă vecina care venea în fiecare marți „să împrumute puțin zahăr".
A întâlnit privirea mea și a șoptit:
— Te rog… nu face scandal.
Nu am strigat. Nu am plâns. Am strâns hainele lor de pe șezlonguri, am apăsat un singur buton — și în câteva secunde tot cartierul rezidențial Salcâmilor știa exact ce se petrecea la mine, în spatele meu.
Primul lucru pe care l-am auzit nu au fost vocile lor. A fost apa. Se zbătea lin de marginea piscinei, un sunet care se amesteca ciudat cu soarele cald de august. Pe terasă mirosea a clor, piatră încinsă și busuioc proaspăt, cel pe care îl plantasem chiar eu lângă grătar, în primăvara trecută. Soțul meu spunea mereu:
— Din cauza mirosului ăsta, curtea noastră are cu adevărat aer de casă.
Mă chem Simona, am patruzeci și unu de ani și lucrez ca administrator de clinică stomatologică în Craiova. Soțul meu, Cristian, are patruzeci și patru și conduce un service auto pe care l-am ajutat să-l pună pe picioare. Casa cu piscină, pe strada Salcâmilor, o cumpărasem eu, de la părinții mei, cu trei ani înainte să ne căsătorim. Detaliul ăsta avea să conteze mult mai târziu.
În ziua aceea am venit mai devreme de la clinică — exact la 16:56. Aveam în brațe sacoșe grele cu de-ale gurii. Am lăsat pungile pe blatul din bucătăria de vară. Un avocado s-a rostogolit pe gresie. Undeva, peste gard, a lătrat de două ori un câine. Apoi liniște.
Pe Cristian l-am văzut prima. A tras mâinile de pe talia Luciei atât de brusc că apa s-a împroșcat pe marginile piscinei.
— Simona…
A pronunțat numele meu ca și cum ar mai fi putut repara ceva.
Lucia s-a scufundat instant mai jos. Peste apă îi mai rămâneau doar umerii și un ruj roșu aprins — exact urma pe care o lăsase pe cana mea de cafea în marțea trecută, când venise iar „să împrumute puțin zahăr". Niciodată nu m-am întrebat de ce îi era necesar zahăr în fiecare săptămână. Și de ce o lăsam de fiecare dată în casă, fără nicio suspiciune.
Cristian a tușit nervos.
— Nu face scenă.
M-am uitat la mobilierul de lângă piscină. Sutienul negru de costum de baie al Luciei, atârnat pe speteaza unui șezlong. Pantalonii de in ai lui Cristian, împăturiți cu grijă. Cureaua lui. Portofelul. Cheile de la pick-up-ul pe care îl luase în leasing acum două luni. Rochia de vară a Luciei. Sandalele ei. Telefonul ei, cu ecranul care tocmai se aprinsese — apeluri pierdute, toate de la soțul ei.
Nu am lăsat sacoșele din mână. Nu am plâns. Nu am întrebat de cât timp durează asta. M-am îndreptat spre șezlonguri. Am ridicat întâi hainele lui, apoi ale ei, una câte una, le-am adunat pe braț cu grijă, de parcă strângeam masa după musafiri.
— Simona… — vocea Luciei tremura. — Te rog…
— O să-ți explicăm…
M-am uitat la urmele umede care duceau din bucătărie spre piscină.
— Ați explicat deja totul.
Cristian s-a prins strâns de marginea piscinei. Verigheta îi strălucea în soare.
— Nu fii absurdă.
La „absurdă" am simțit cum mi se încleștează maxilarul. Dacă aș fi început să țip, aș fi devenit exact „nevasta histerică" despre care toți ar fi vorbit cu plăcere la o bere. Așa că am strâns hainele și mai tare la piept și am tăcut.
Cu hainele lor ude pe braț, m-am îndreptat spre panoul de la sistemul de alarmă, montat lângă ușa din spate. Pe acela îl instalasem cu doi ani în urmă, în ciuda glumelor lui Cristian, care spunea că sunt prea bănuitoare. Era conectat la toate camerele exterioare — piscină, curte, poartă — și la sistemul comun de securitate al cartierului rezidențial.
La 17:42, toate precauțiile mele deveniseră probe.
Cristian s-a albit înainte să apăs butonul.
— Simona…
Nu l-am lăsat să termine.
— Nu.
Am apăsat butonul de alarmă. Sirena a spart liniștea serii. Pe toată strada au început să latre câinii. S-au deschis porți. Oamenii au ieșit în curți. Vecinul de peste drum a apărut cu cana de cafea în mână. Femeia de vizavi a încetat să mai stropească florile. Doi copii pe biciclete s-au oprit în mijlocul drumului. În câteva secunde, tot cartierul se uita într-o singură direcție — spre casa noastră.
Cristian striga peste zgomotul sirenei:
— Stinge-o!
Am rămas lângă panou, cu hainele lor în brațe, cu verigheta încă pe deget.
— De ce?
— Pentru că tu ți-ai adus amanta în curtea mea.
Lucia și-a acoperit fața cu mâinile. Nicio apă nu mai putea șterge ce văzuse toată lumea. Cristian a încercat să iasă din piscină și abia atunci a înțeles — nu avea nimic cu ce să se îmbrace.
Mi-a sunat telefonul. „Firma de securitate: alarmă primită. Echipa este deja în drum spre adresă." Peste câteva secunde, aplicația de administrare a cartierului a trimis o notificare: „Alertă. Strada Salcâmilor, numărul 24."
Am scos din buzunarul pantalonilor lui Cristian cheile de la pick-up. A rămas cu ochii mari. Am ridicat breloc-ul între două degete.
— Ăsta — am spus — e ultimul lucru care-ți mai aparține și care va ajunge azi în piscina mea.
Am aruncat cheile în partea cea mai adâncă. Au dispărut instant sub apa albastră. Niciunul din ei n-a mai spus nimic.
Exact atunci, o mașină a frânat brusc lângă casă. S-au trântit portierele. Lucia și-a întors capul spre poartă. În curte venea soțul ei — Radu.
Sirena continua să sfâșie seara. Radu a încremenit lângă poartă, cu cheile mașinii încă în mână. Privirea îi sărea de la mine la piscină, apoi la soția lui, apoi la soțul meu.
— Lucia… — vocea îi era aproape stinsă. — Ce e asta?
Lucia a început să plângă.
— Radu… nu e ce crezi tu…
Am schițat un zâmbet.
— Și ce ar trebui să creadă? Că v-ați ferit de căldură împreună?
Ea și-a lăsat privirea în jos. Cristian și-a găsit, în fine, curaj să vorbească.
— Simona, stinge alarma. O să explicăm totul.
— E prea târziu să mai explici ceva.
Chiar atunci, la poartă, a tras o mașină a firmei de securitate. În urma ei, alta. Aproape imediat — un echipaj de poliție. Vecinii nu-și mai ascundeau curiozitatea. Cineva filma cu telefonul. Alții șopteau între ei. Pe mulți îi cunoșteam bine — veniseră ani la rând la noi, la grătar, la ziua de naștere a lui Cristian. Acum toți priveau mut cum se prăbușea, chiar sub ochii lor, imaginea familiei perfecte.
Lucia a șoptit sufocat:
— Te rog… să intrăm în casă…
M-am uitat drept în ochii ei.
— În casa mea?
Nu a mai răspuns nimic.
Un polițist s-a apropiat de mine.
— Doamnă, sistemul a înregistrat o alarmă. Aveți nevoie de ajutor?
— Da. Am nevoie ca acești doi oameni să plece de pe proprietatea mea.
Cristian a intervenit brusc:
— E și casa mea!
Am râs. Scurt, fără veselie.
— Serios?
Am scos telefonul, am deschis aplicația de carte funciară online, am întors ecranul spre polițist.
— Casa e înregistrată exclusiv pe numele meu. Cumpărată cu trei ani înainte de căsătorie.
Cristian s-a albit.
— Simona… de ce faci asta acum?
— Pentru că nu mai e casa noastră. E casa mea. Iar tu astăzi ai renunțat de bunăvoie să mai faci parte din ea.
Într-o oră, curtea era goală. Poliția plecase. Firma de securitate, la fel. Lucia și Radu părăsiseră cartierul. Cristian a rămas pe treptele de la intrare, înfășurat într-un halat împrumutat de la unul dintre agenții de pază.
— Pot să intru?
I-am întins o pungă. Înăuntru erau hainele lui.
— Ia-ți lucrurile. Și du-te.
M-a privit mult timp.
— Distrugi totul pentru o singură greșeală.
— Nu. Tu ai distrus totul, ani de zile.
Am intrat în birou. Am deschis dosarul pe care îl pregătisem de mult timp — bonuri, documente, extrase bancare, contracte. În ultimele șase luni simțisem tot mai des că ceva se schimbase între noi și de atunci strângeam actele astea, nu pentru răzbunare, ci pentru propria protecție. Acum, în fine, aveau să-și facă treaba.
Când m-am întors la ușă, Cristian nu mai era. Pe trepte rămăsese doar verigheta. Am ridicat-o, am privit-o câteva secunde, am pus-o pe masă.
Dimineața următoare, avocatul meu depusese deja actele la Tribunalul Dolj. Eu am băut, în fine, cafeaua singură, pe terasă, lângă busuiocul plantat de primăvară.
Au trecut nouă luni. Divorțul s-a terminat mai repede decât se aștepta toată lumea. Instanța a lăsat casa pe numele meu — fiindcă îmi aparținea cu adevărat dinainte de căsătorie. Cristian s-a mutat într-o garsonieră cu chirie. Lucia a pierdut nu doar familia — după acea seară, Radu a cerut divorțul, iar relația dintre ea și Cristian s-a stins la fel de rapid cum a început.
L-am întâlnit din întâmplare pe Cristian la supermarketul Mega Image de pe colț, într-o sâmbătă. Avea în coș pâine, un pachet de mălai și o cutie de bere la preț redus. La coadă erau trei persoane înaintea lui. Când m-a văzut, a dat coșul de pe un braț pe altul.
— Simona.
— Cristian.
A tăcut o secundă, apoi:
— Ai mai pus gazon la margine? Se uscase la fântână.
— L-am scos. Am pus piatră.
A dat din cap, s-a uitat la cutia de conserve de pe banda casei. Casiera a strigat „Următorul!" cuiva din față.
— Mi-e dor de piscină, atâta tot, — a zis el, mai mult pentru el.
— Du-te la ștrand, e mai ieftin.
A râs scurt, fără să vrea. Apoi, mai încet:
— Regret.
— Bine.
— Nu zici nimic altceva?
— Ce să zic. Ai regretat. Rândul tău e la casă.
S-a întors spre bandă. Am ieșit din magazin fără pungi, fiindcă venisem doar după o baterie pentru telecomandă și o uitasem pe raft.
Când m-am așezat în mașină, telefonul a semnalat o notificare de la sistemul de securitate al casei. Camera de la poartă trimitea o înregistrare veche, recuperată din arhivă — eroare de sincronizare, probabil. Pe ecran: data de acum nouă luni. Ora 17:42. Apa piscinei, albastră, nemișcată, înainte să intre cineva în ea.
Am șters notificarea și am pornit motorul.
