Lucica trase pătura peste picioarele fetiței și rămase o clipă nemișcată lângă pat. Afară ploua cu o ploaie măruntă de noiembrie, iar în apartamentul din cartierul Militari mirosea a varză călită de la vecinii de la trei — de fiecare dată, seara, același miros urca prin ghena de ventilație. Într-un colț al bucătăriei, chiuveta picura. Al treilea robinet schimbat într-un an. Dorel Gogu, soțul ei, spunea că e „un fleac” și că se ocupă el. N-o făcuse niciodată. Lângă ușa de la intrare, o farfurie ciobită servea drept castron pentru Leușor, un maidanez alb cu o pată neagră pe ureche, pe care Lucica îl luase de pe lângă un șantier de lângă Piața Moghioroș. Îl scotea în fiecare seară, cinci minute, până la colțul blocului și înapoi, cât Ancuța își făcea tema la masa din bucătărie.
Își amintea perfect ziua în care îl cunoscuse pe Dorel. Un șantier naval din Galați, ea venise să traducă niște documentații tehnice pentru un investitor olandez, el ridica o grindă de metal ca și cum ar fi fost o scândură. Umerii lui nu încăpeau în cămașa de lucru. Atunci i se păruse că lângă un asemenea bărbat nimic nu poate merge prost.
De șapte ani, de când se născuse Ancuța, totul mergea prost.
În seara aceea, înainte să vină ploaia, Lucica stătuse la rând la farmacia din colț aproape o oră. Sticluța de antibiotic pentru fetiță i-o ținuse strâns în palmă, de i se lipise eticheta de piele. Când ieșise, vântul îi smulsese umbrela din mână și o dusese pe carosabil. Nimeni nu s-a oprit. Un taximetrist a claxonat-o, iar ea a traversat în fugă, fără să se uite, cu genunchii moi.
Acasă, Dorel stătea întins pe canapea. Televizorul mergea pe un post de manele, dar el se uita la telefon. Farfuria cu resturi de mic dejun stătea tot pe măsuța de sticlă. Leușor sări jos din bucătărie și o întâmpină pe Lucica la ușă, dându-i târcoale în jurul picioarelor.
— Ești stâlcită, a spus Dorel fără să ridice ochii de pe telefon.
Lucica nu răspunse. Scoase siropul din geantă, îl puse pe masă, apoi începu să rupă capacul de la borcanul cu compot.
— Ți-am zis că nu-mi place cum miroase a compot de gutui. Pute, a adăugat Dorel.
— E pentru Ancuța. Doctora a zis că în timpul tratamentului cu antibiotice…
— Lasă-mă cu doctora ta! a ridicat el vocea. Și fata aia plânge mereu. Toată noaptea urlă. De ce nu o duci la maică-ta?
Lucica se opri cu borcanul în mână. Ar fi vrut să-i spună că fata plânge pentru că doarme într-o cameră unde peretele dinspre stradă e crăpat și iarna frigul intră ca prin sită. Că maică-sa avea șaptezeci și trei de ani și abia urca scările până la etajul doi. Că ea, Lucica, lucra de la șapte dimineața până la patru după-amiaza, apoi fugea după copil la grădiniță, apoi la piață, apoi gătea, apoi spăla, apoi răspundea la e-mailuri până la miezul nopții. Dar nu spuse nimic. Doar strânse borcanul mai tare, până când capacul tăie adânc în podul palmei. Sângele se amestecă cu siropul de pe marginea mesei.
Dimineața următoare o sună mama lui Dorel, tanti Marioara.
— Gagico, ia spune-mi și mie, ăla micu’ ce tort vrea de ziua lui? Că împlinește patru ani duminică, nu?
Lucica se uită la Dorel, care-și lega șireturile în genunchi, cu fața la ușă.
— Sâmbătă, mamă Marioară, răspunse ea liniștit. Ancuța e fată. Și împlinește șapte ani.
— Ești sigură? a făcut bătrâna, fără nicio jenă.
Lucica apăsă butonul roșu al telefonului. De la celălalt capăt se auzea încă o voce subțire, confuză. Dorel nu ridică privirea. Băgă mâna în buzunar, scoase o bancnotă de zece lei și o aruncă pe blat.
— Să iei și țigări pentru mine.
— Nu-ți ajung. Am plătit ieri lumina și întreținerea.
— Fă ceva, femeie! țipă el, trântind ușa.
Liftul era stricat. Pașii lui se auzeau cum coboară, trei etaje, doi, unu, apoi ușa de la intrare se închise cu un zgomot sec. Leușor lătră o singură dată, scurt, apoi se întoarse și se culcă la loc lângă calorifer.
În acea zi, Lucica trebuia să ajungă cu fetița la o clinică medicală din zona Unirii. Controlul era la patru, iar Dorel insistase să vină și el, că „are treabă prin centru”. Pe drum, în tramvaiul 41, o bătrână cu basma vișinie îi văzu pe cei doi: omul stătea turcește pe scaun, cu un ochi la telefon, iar femeia stătea în picioare, ținându-și copilul adormit pe umăr. Când vehiculul duse brusc într-o curbă lângă piața Crângași, Lucica se dezechilibră și se lovi cu umărul de bară.
— Măi, bărbate, nu te ridici să stea și soția cu copilul? zise bătrâna, destul de tare.
— Matale vezi-ți de treaba matale, mormăi Dorel fără să-și ridice ochii.
Veni și o tânără subțire, cu ghiozdan de studentă, și se ridică de pe scaun.
— Stați dumneavoastră, doamnă, vă rog.
Lucica refuză, însă tânăra o împinse ușor de fiecare mână — avea palmele reci, iar pe degetul mare purta un inel din sârmă. Fata coborî la stația următoare. Înainte să dispară pe uși, se întoarse o secundă și o privi pe Lucica. Ceva în privirea aceea o făcu să simtă un nod în gât. Nu milă. Mai degrabă cum te-ai uita la un animal care nu înțelege că ușa coliviei e deschisă.
La clinică, doctorița o cunoscu pe Lucica din alte dăți.
— Doamnă Gogu, fata e bine, însă văd că tot dumneavoastră umblați după ea. Domnul soț?
— Lucrează, minți Lucica.
Doctorița scoase rețeta din imprimantă, o puse pe masă și o acoperi cu palma.
— Analizele astea sunt gratuite pentru copiii sub opt ani. Dar trebuie făcute. Să nu mai amânăm.
Pe drumul de întoarcere, Dorel o aștepta lângă intrarea în pasaj. Fuma.
— Ce ți-a zis aia?
— Nimic. Că fetița e bine.
— Atunci de ce ai stat atâta? Mă ții aici ca pe un fraier.
Lucica simți cum i se urcă fierul în obraji. Strânse mâna Ancuței, care-și băga nasul în fularul ei mov, ud de ploaie.
— Dorel, hai să nu ne certăm în stradă.
— Ba tocmai în stradă să ne certăm, că acasă te crizi ca o mironosiță.
Se adunaseră doi-trei oameni lângă chioșcul de ziare. Un bătrânel cu o plasă de rafie cu pătrunjel se opri și el.
— Dă-i pace femeii, dom’le, că are copil mic, zise bătrânelul cu jumătate de voce.
— Ia nu te băga! se răsti Dorel, și bătrânelul dispăru în spatele unui afiș electoral.
După-amiaza, în timp ce Lucica plătea la o casă din piața Gorjului niște păstârnac și un săpun pentru rufe, o gașcă de bătrâne de la coadă începură să vorbească tare, ca să audă toată lumea.
— Aia e aia de care vă spuneam eu. O așteaptă bărbatu’ la metrou, cu mâinile-n buzunare, cât ea cară sacoșe de-i crapă umerii.
— Rușine să-i fie! zise alta.
Lucica ieși cu capul plecat, aproape fără să verifice dacă vânzătoarea i-a dat restul corect. Tot drumul spre casă simți cum scaunul tramvaiului îi lipește paltonul ud de spate.
În noaptea aceea, îl aștepă pe canapea, cu toate luminile stinse. Dorel venise târziu. Mirosea a rachiu din coridor. Se lovise cu umărul de cuier și de aceea înjurase printre dinți. Lucica aprinse becul din bucătărie. Pe masa din fața lui așeză un teanc de hârtii: extrasul de cont, factura de la gaz, un desen făcut de Ancuța — o casă galbenă cu un soare pătrat — și o geantă de voiaj primită de la o mătușă din Buzău, încă nefolosită.
— Ce-i asta? făcu Dorel.
— Hainele tale, răspunse Lucica, cu o voce joasă, pe care n-o recunoscu. Le-am spălat. Sunt toate.
— Cum adică, a mele?
— Pleci, Dorel. În seara asta.
El pufni.
— Pe bune? Și unde să mă duc, femeie, la maică-mea? Că ea stă în Crângași într-o garsonieră de treizeci de metri.
— Nu știu. Nu mai e treaba mea.
Dorel înaintă spre ea, iar mâna i se ridică singură, ca mișcată de un fir. Dar Lucica făcu un pas într-o parte și rămase cu spatele drept, lângă frigider. Între ei, pe gresia cenușie, pe trupul lui Dorel căzu o umbră lungă.
Leușor, care stătuse ascuns sub masa din bucătărie, ieși de acolo cu blana zbârlită, cu un mârâit surd, adânc din piept, ca un motor pornit pe jumătate. Se puse între ea și Dorel, cu botul întins spre gleznele lui.
— Dă câinele ăla afară! strigă Dorel.
— Este câinele meu, spuse Lucica. Și este în casa mea.
Dorel se aplecă spre geantă, o ridică, apoi se răzgândi și o puse la loc. Se apropie de peretele de la intrare și-și scoase cheile din tricou.
— Să mă suni mâine, zise el, de parcă ar fi aranjat o înțelegere de afaceri.
— Nu te sun, Dorel.
Atunci el se uită la ea lung, ca la o străină. Poate că abia acum o vedea cu adevărat. Îi observă mâna stângă bandajată, pe care Lucica o ținea lipită de trup. Îi observă cearcănele adânci. Îi observă gâtul, pe care o mică venă zvâcnea într-un ritm necontrolat.
— Îți dai seama că nu te va întreține nimeni? făcu el, cu un zâmbet subțire.
Lucica deschise ușa.
— Mă întrețin singură, Dorel. De șapte ani.
Când ușa se închise, Leușor se culcă pe prag, cu botul între labe. Ancuța dormea mai departe, cu părul împrăștiat pe pernă. În sufragerie, acul de la pick-up rămăsese blocat într-un șanț al discului cu colinde, și aceeași notă răspundea înfundată: tic, tic, tic.
Lucica se așeză pe podea, lângă geanta de voiaj rămasă nefolosită. Scoase din buzunarul paltonului o foaie împăturită — talonul de programare la centrul de consiliere pentru mame, primit de la doctorița de la clinică, cu data și ora scrise de mână: joi, ora unsprezece. O citise de trei ori, pe scară, înainte să urce. Pe spate, cu scrisul ei mic, însemnase un singur cuvânt: „singură”. Nu mai era un cuvânt de spaimă. Era prima linie dintr-un plan pe care avea să-l ducă la capăt joi, la ora unsprezece.
Se ridică, deșurubă becul din holul de la intrare și îl puse pe măsuță. Dimineață avea să cumpere unul de șapte lei, cu lumină caldă. Ca să nu mai tremure când descuie ușa noaptea.
Leușor adulmecă aerul, strănută scurt, apoi se întinse pe covoraș. Afară, ploaia se oprise. În locul ei venise vântul, care zgâlțâia, departe, pe un bloc-turn, un geam rămas deschis.
