Fiica mea a venit după sărbători, în ziua de după Bobotează. A venit cu soțul ei, Andrei. Andrei ținea în mâini o cutie cu tort de la Profi, iar deasupra sta bonul fiscal — 34 de lei și 90 de bani. Îmi amintesc, pentru că multă vreme n-am reușit să scap de imaginea acelui bon.
Fiica mea se numește Iudita. Are treizeci și patru de ani, lucrează la o firmă mare, stă cu Andrei într-un apartament închiriat în Titan. Au venit sâmbătă, pe la ora unsprezece, tocmai pusesem ciorba de burtă la fiert și voiam să congelez jumătate.
— Mamă, avem o întrebare — a început Iudita, înainte să-și scoată încă pantofii. Andrei mi-a împins cutia în brațe. — Cum o chema pe bunica?
Am înțepenit cu polonicul în mână.
— Adică… bunica ta? Mama mea?
— Da. Mama ta.
— Salomea.
S-a lăsat o pauză grea. Andrei a deschis cutia cu tort, dar nimeni n-a întins mâna. Iudita și-a scos telefonul, bătea ceva pe ecran.
— Salomea — a repetat, de parcă ar fi încercat gustul numelui. — A avut și altul? Un al doilea nume? De la mir, poate?
Mi-am spălat mâinile, am scos farfuriile. În bucătărie mirosea a cimbru, pe pervaz stătea încă bradul, nedesfăcut, pentru că așteptam să vină nepoții să-l strângem împreună.
— Numele de la mir nu-i un nume adevărat — am spus. — A fost Salomea. Atât.
Iudita a oftat și s-a uitat la Andrei. El a ridicat din umeri — asta era limbajul lor secret, al cuplurilor, în care totul fusese deja hotărât dinainte, iar eu trebuia doar să-mi joc replica.
— Pentru că noi căutăm — a continuat Iudita — dar te rog, fără comentarii… Căutăm un nume de modă veche, pentru o fetiță. Și ne-am gândit că bunica avea unul frumos.
— Nu vrem să te tratăm ca pe…
— Iudita. — Am pus palma pe masă. — Dacă fetița urmează să primească numele ăsta, înseamnă că… — M-am oprit. — Spune-mi doar de unde vine ideea.
A tăcut. Și Andrei a zis ce fiica mea, cred, n-a reușit să scoată din ea jumătate de an:
— O să avem o fată în iunie. Ne trebuie un nume, altfel nu putem comanda leagănul cu plăcuță. Și pe plăcuță trebuie scris un nume. L-am comandat de la un tâmplar din Prahova.
Mi-a luat o clipă să înțeleg.
— Sarcină?
— Săptămâna cincisprezece — a spus Iudita, cu o voce atât de stinsă încât câinele vecinului de la parter a lătrat exact atunci, de parcă i-ar fi răspuns în locul ei.
Ar fi trebuit să arunc cârpa de vase, să-i pun brațele pe după gât, să plâng. În schimb stăteam acolo și mă gândeam că bunica Salomea n-a apucat nici măcar șaizeci de ani. Și că povestea numelui ei nu e un dar de făcut cadou. Fusese sfântă, asta era limpede, dar Salomea a noastră n-avusese în ea nicio urmă de blândețe. Dacă numele ar transmite mai departe ceva anume, nepoata ar moșteni și conținutul acelui sertar din bufet.
— Ai cumva poze cu bunica? — Iudita s-a însuflețit, a scos un carnețel din geantă. — Vrem să facem o ramă, lângă pătuț. O poză veche, numele și data. Știi, un lucru de familie.
— Poze sunt.
— Super.
— Numai că nu ți le dau.
Amândoi s-au uitat la mine atunci. Andrei ținea furculița deasupra tortului, dar a înghețat. Iudita a deschis gura și a închis-o, ca un pește scos din lacul Herăstrău.
— Mamă?
— Tu ce știi, de fapt, despre bunica? — am întrebat. — În afară de faptul că avea un nume de modă veche?
— Păi… s-a născut la Turnu Severin. — Iudita s-a încruntat. — Sau la Craiova. Avea cinci frați și surori. A lucrat la primărie, înainte să te naști tu și unchiul Marius. A murit în 1998. Și, parcă, știa să cânte.
— Știa. — M-am întors la aragaz, am turnat o lingură de smântână în ciorbă, deși era deja legată. — Numai că nu-i tot.
Din bufet am scos o cheiță care atârna de treizeci de ani pe același cui. Iudita cunoștea bine cheița asta — în copilărie credea că deschide un cufăr cu comori. Într-un fel, chiar deschidea.
— Bunica Salomea — am început, băgând cheia în broasca sertarului — n-a murit pur și simplu, Iudita. A murit din cauza celei de-a treia sarcini.
Andrei a lăsat furculița jos.
— N-a fost o boală — am continuat, scoțând un plic. — A fost un avort. Făcut acasă. În 1960. Pentru că bunicul tău, tatăl meu, a spus că nu poate ține șase guri de hrănit. Că-i ajung cinci. Și că dacă ea face ceva în privința asta, el n-a văzut nimic, n-a auzit nimic.
În bucătărie s-a făcut o liniște atât de deplină încât auzeam gheața trosnind în congelator.
— Și a murit? — a reușit Iudita să îngaime în cele din urmă. — Bunica?
— A murit trei zile mai târziu. Hemoragie. Salvarea a venit prea târziu, pentru că tata n-a vrut să sune imediat. Ca să nu se afle.
Am întins plicul pe masă. Erau înăuntru: certificatul de deces, un decupaj dintr-un ziar bisericesc, două scrisori de la sora Salomeei, care știa. Și o fotografie — alb-negru, o femeie cu părul prins, aceeași față ca a Iuditei, doar mai suptă, de parcă era deja pe partea cealaltă.
— Vrei s-o cinstești așa? — am întrebat. — Îi dai numele mai departe, atârni poza asta lângă pătuțul unui copil care tocmai apare în familie? Poftim, dar spune-mi întâi ce ai de gând să faci cu informația asta. Pentru că un nume de modă veche e una, dar povestea asta nu-i o decorațiune.
Andrei stătea de parcă primise o palmă. Iudita se uita la decupajul din ziar, la scrisori. A luat certificatul de deces în mână, a citit ceva, poate cauza morții, și l-a pus la loc, atât de îngrijit, de parcă ar fi putut repara ceva astfel.
— De ce nu mi-ai spus niciodată? — a întrebat.
— Pentru că povestea asta nu se poate purta ușor — am răspuns. — Cineva trebuie s-o țină în sertarul ăsta. Iar tu vrei acum să scoți din el un nume, ca și cum numele ar fi liber de orice.
Am stat mult timp la masa aceea. Tortul s-a uscat, nimeni nu s-a atins de el. Iudita m-a mai întrebat dacă bunica îl dorise pe cel de-al treilea copil. N-am știut. Dacă tata a regretat. Nici asta n-am știut. Dacă mătușa Sofia, sora din scrisori, ajutase cu ceva. În scrisoare scria că aflase prea târziu.
Apoi Iudita s-a ridicat, a mulțumit și a spus că are nevoie să se gândească. Andrei a luat cutia cu tort — aceeași, cu bonul acela. La plecare m-a sărutat pe obraz.
O săptămână am așteptat să vină și să-mi spună: „Ne-am hotărât.” N-au venit. A sunat Iudita.
— Mamă, în privința numelui ăla… renunțăm, totuși — a spus. — Am ales altul.
— Care?
— Nadia.
— Frumos.
— Știi ce am mai făcut? — Iudita a lăsat o pauză. — Andrei a găsit pe internet tâmplăria aia din Prahova. Și știi ce am comandat? Un leagăn cu plăcuță. Dar nu cu un nume. Cu o dată. Salomea, 1931–1960. O s-o punem pe perete, alături. Ca Nadia să știe că a existat o astfel de femeie în familie. Și că n-o ștergem, n-o băgăm hârtiile înapoi în sertar.
Ascultam, stând în bucătărie. Mă uitam la cheița de pe cui. Pe pervaz, printre ghivece, stătea un cuțit de deschis scrisori.
— Spune-i lui Andrei că e o decizie bună — am zis în cele din urmă. — Dar data viitoare să vină cu un tort de la o cofetărie adevărată, nu de la supermarket. Bunica i-ar fi ținut morală pentru bonul ăla.
Iudita a râs. Prima dată de când veniseră.
După ce am închis telefonul, am deschis sertarul, am scos plicul și am făcut ce n-am mai făcut din 1998. Am întins toate documentele pe masa din bucătărie, unul lângă altul, ca rufele puse la scrobit. Am luat foarfeca. Am decupat fața Salomeei din fotografie. Doar fața — ovalul, ochii, gura. Restul pozei l-am aruncat într-un castron.
Până la lăsarea serii am terminat. Pe o foaie din carnețelul Iuditei am desenat o plăcuță mică: „Salomea, 1931–1960. De la Nadia.” Am pus-o, în loc de fulger, într-o cutie de pantofi. Aceeași în care ținusem cândva sandalele Iuditei din clasele mici.
Iar vechiul castron de porțelan, cu rămășițele fotografiei, l-am ascuns în sertar. Să stea acolo. Să aștepte pe următorul care va veni după un nume.
Numai că numele din sertar nu va mai ieși singur. Va rămâne cu tot ce s-a lipit de el. Iar eu, în sfârșit, nu mai trebuie să duc povara asta singură.
Câinele vecinului de la parter a lătrat de trei ori, apoi a tăcut.
