Mirosul de vopsea proaspătă și de solvenți se lipise de mâinile lui Radu de-a lungul a douăzeci de ani, ca o a doua piele. În dimineața aceea de joi din august stătea aplecat peste aripa unui camion, pistolul de vopsit șuierând uniform, când a auzit-o pe Elvira strigându-l din curte, cu o voce pe care nu i-o mai cunoștea, subțire de emoție.
A ieșit ștergându-și degetele unsuroase de-o cârpă, iar soacra lui i-a întins un plic maro strâns la piept, de parcă înăuntru ar fi fost ceva ce s-ar fi putut sparge.
— Radule, am o veste bună. Cumnatul meu de la Cluj, cel care are firma de turism, ne oferă șapte zile cu toate cheltuielile plătite. La Costinești. Pentru tine, Corina și copiii.
Radu a lăsat cârpa pe bancul de lucru, printre chei și becuri de sudură, și a întrebat, bănuitor din fire — moștenire, probabil, de la taică-său, care ridicase atelierul ăsta cărămidă cu cărămidă și nu avusese încredere în nimeni care oferea ceva pe gratis:
— Și ce vrea în schimb? Nimeni nu dă nimic degeaba, mai ales nu Sandu ăla al tău.
— Nimic. O singură condiție: nicio poză, niciun filmuleț pe Facebook sau pe unde mai sunteți voi acum. Zice că e o promoție discretă, pentru clienți selecți.
Corina, care tocmai punea murăturile la borcane pentru iarnă, s-a oprit cu capacul în aer.
— Mamă, ție nu ți se pare ciudat? De ce tocmai discreție?
Elvira a ridicat din umeri și a pus plicul pe bufet, lângă vasul cu fructe, apoi și-a netezit fusta cu palmele, un gest pe care-l făcea de fiecare dată când voia să pară mai sigură decât era.
— Eu zic să profităm. Copiii n-au mai văzut marea de trei ani. De când s-a scumpit motorina, unde să mai mergem?
*
Radu n-a dormit bine în noaptea aceea. Nu din cauza mării — de mare nu-i era frică, ci de faptul că afacerea lui traversa o criză. Un client mare, o firmă de transport din Sibiu, îi datora peste nouă mii de lei pentru o comandă de vopsit trei camioane, bani pe care-i aștepta de două luni ca să plătească un rest de material.
A doua zi, s-a dus totuși la atelier ca de obicei. Pe la prânz, l-a sunat Sandu, cumnatul soacrei, cel cu firma de turism.
— Radule, dragă, am auzit că treceți printr-o perioadă mai grea. Uite, am o propunere. Hai să discutăm față în față, diseară, la restaurantul Transilvania, lângă cetate.
Ceva din tonul lui — prea cald, prea repezit — l-a făcut pe Radu să simtă un nod în stomac, ca atunci când găsea o ruginăre ascunsă sub vopseaua veche a unei mașini.
Seara, la restaurant, Sandu a comandat o sticlă de vin de Jidvei și a intrat direct în subiect.
— Radule, tu ai atelierul acela frumos, cu vad bun. Eu am o firmă solidă, cu contracte pe zece ani înainte. Propunerea mea: tu îmi cedezi atelierul, actele pe numele meu, iar eu vă trimit pe toți la mare, plătesc toate datoriile tale la furnizori, și-ți mai dau și un salariu lunar ca administrator. Practic muncești tot pentru tine, dar fără grija banilor.
Radu a pus paharul jos, fără să bea din el.
— Și de ce ai vrea tu tocmai atelierul meu, care abia scoate un profit?
— Pentru terenul din spate. Se face drum expres pe acolo, în doi ani. Terenul tău o să valoreze de zece ori mai mult.
A doua zi de dimineață, Radu s-a dus la Cartea Funciară din Alba Iulia, cu o cafea la pahar de plastic în mână, și a cerut un extras pentru parcela lui. Funcționara, o femeie cu ochelari groși pe care o știa din liceu, i-a arătat pe ecran: cererea de intabulare pentru un drum expres exista deja, depusă cu patru luni în urmă. Terenul lui era chiar în traseu.
*
Radu s-a întors acasă și a găsit-o pe Elvira în bucătărie, pregătind mâncarea pentru drumul spre mare — de parcă totul era deja hotărât.
— Mamă, cine v-a spus vouă că plecăm?
— Păi Sandu a zis că te-ai lămurit aseară. A trimis deja biletele.
— Nu m-am lămurit nimic. Și mai ales, vreau să știu de câte ori te-a sunat Sandu în ultima lună.
Elvira a lăsat lingura din mână, iar mirosul de ceapă călită s-a oprit brusc, de parcă și tigaia aștepta răspunsul.
— De două-trei ori. A spus că vrea să te ajute, că e păcat să te chinui cu atelierul acela când poți avea o viață liniștită.
— Mamă, atelierul ăla e viața mea liniștită. Îl port pe umeri de treizeci de ani, de când tata a turnat fundația cu mâna lui.
Corina a intrat în bucătărie cu Matei, băiatul lor de nouă ani, de mână, iar copilul întreba nerăbdător dacă a doua zi pleacă la mare, cu găletușa lui galbenă pregătită deja lângă ușă. Radu i-a spus să se ducă puțin la televizor, că vrea să vorbească cu mama și bunica.
— Corina, tu ai știut de propunerea asta cu atelierul?
— Nu. Mie mi-a zis doar de vacanță. Radu, condiția aia cu poze — acum are sens. Nu voia să afle lumea că a păcălit un om cu atelier ca să-i ia terenul.
*
Radu nu s-a certat cu soacra lui. Elvira stătea la masă, întorcând plicul maro pe toate părțile, netezindu-l cu podul palmei de parcă ar fi putut șterge din el propunerea lui Sandu, iar la un moment dat l-a împins ușor spre mijlocul mesei, departe de ea, ca pe un lucru care ardea. Radu a înțeles atunci, fără să-i mai ceară explicații, cât de repede crezuse ea în promisiunea unei vacanțe fără griji, după o viață întreagă în care nimeni nu-i oferise nimic pe gratis.
— A doua zi, cu ajutorul unui avocat pe care-l cunoștea din facultate, Cristian, a depus o cerere de urgență pentru interzicerea oricărei operațiuni notariale pe parcela lui, invocând faptul că nu existase niciun act semnat, nicio procură dată. Apoi s-a dus direct la firma lui Sandu, un birou modest la etajul unui bloc din centrul Clujului, cu jaluzelele trase.
Sandu l-a primit surprins, cu un zâmbet care i s-a stins repede.
— Radule, ce cauți aici? Vino, stai jos.
— Nu stau. Am venit să-ți spun clar: nu-ți cedez nimic. Am fost la Cartea Funciară, știu de cererea de intabulare pentru drum. Ai vrut să mă păcălești cu o vacanță ca să semnez actele fără să mă gândesc.
Sandu s-a ridicat, roșu la față, și a încercat să vorbească despre oportunitate, despre familie, despre binele Elvirei.
— Elvira n-are nimic de-a face cu asta. Tu ai folosit-o. I-ai promis nu știu ce, ca s-o faci să mă convingă. Asta se cheamă înșelăciune, și am toate hârtiile la avocat. Iar dacă mai suni o singură dată la ea acasă, prima poprire pe care o cere Cristian e pe conturile firmei tale.
A ieșit din birou fără să mai aștepte răspuns. În mașină, a sunat-o pe Elvira.
— Mamă, vino diseară la noi. Vreau să vorbim toți trei, tu, eu și Corina.
*
Seara, la masa din bucătărie, cu o farfurie de mere tăiate pe care nimeni nu s-a atins, Radu i-a explicat Elvirei tot ce aflase — cererea de la Cartea Funciară, discuția de la restaurant, planul lui Sandu de a lua terenul sub pretextul unei vacanțe gratuite. Elvira a rămas cu mâinile împreunate pe fața de masă, ascultând fiecare cuvânt fără să-l întrerupă.
— N-am știut, Radule. Jur că n-am știut. Am crezut că vrea să vă ajute, așa, din inimă.
— Știu, mamă. De-asta n-am fost supărat pe tine. Dar de-acum, orice sună Sandu, orice trimite, orice propune — vine mai întâi la mine. Nu mai vreau surprize.
Elvira și-a împreunat degetele și mai strâns, apoi s-a ridicat și a spălat farfuria cu merele neatinse, de parcă spălatul acela ar fi fost singurul lucru pe care-l mai putea îndrepta în seara aceea. A doua zi dimineață chiar ea a fost cea care a sunat-o pe fiica ei de la Sibiu, sora Corinei, ca să-i povestească tot, rușinată că fusese cât pe ce să tragă familia într-o capcană fără să-și dea seama.
*
Cererea lui Cristian a ajuns la termen într-o marți de septembrie, la Judecătoria Alba Iulia. Radu a stat pe holul îngust, cu geamuri prăfuite, alături de avocat, ascultând ecoul pașilor pe gresie. Când portărelul a strigat dosarul, judecătoarea a citit rapid: parcela rămânea blocată la orice tranzacție până la clarificarea traseului de drum expres, iar Primăria era obligată să comunice oficial dacă traseul putea fi mutat cu câțiva metri.
— Asta înseamnă că am câștigat timp, atâta tot, i-a spus Cristian pe scările tribunalului, aprinzându-și o țigară. Restul depinde de Primărie.
Radu a așteptat răspunsul aproape două luni, verificând cutia poștală în fiecare dimineață înainte să deschidă atelierul. Într-o zi de octombrie, plicul cu antetul Primăriei era acolo, lângă o factură de curent. L-a deschis chiar în curte, cu mâinile încă murdare de vopsea gri, și a citit de două ori aceeași frază, ca să fie sigur că înțelesese bine: traseul putea fi mutat cu o modificare minoră de plan, ocolind proprietatea lui.
S-a dus direct în atelier și i-a arătat hârtia lui Costel, ucenicul care-i vopsea camioanele de zece ani, fără să spună nimic, doar întinzând foaia. Costel a citit-o, a fluierat scurt și a zis: „Păi atunci hai să terminăm camionul ăla, că mâine vine șoferul de la Sibiu să-l ia."
Firma de transport din Sibiu și-a plătit în sfârșit datoria chiar în săptămâna aceea — nouă mii două sute de lei, transferați într-o dimineață direct în contul atelierului. Radu a folosit banii ca să cumpere materialul care-i lipsea și să plătească un rest la un furnizor din Turda.
De Sandu, Radu n-a mai avut nevoie să se ocupe. Într-o duminică de noiembrie, Elvira a venit la ei cu vestea, adusă de la o verișoară comună: agenția din Sibiu cu care Sandu avea contractul cel mare aflase, cine știe pe ce cale, despre încercarea lui de a lua terenul unui om cu o vacanță drept momeală, și reziliase colaborarea chiar înainte de sezonul de iarnă. Fără contractul acela, firma lui nu mai putea acoperi ratele de leasing pe autocare și intrase în insolvență.
— Nu m-am bucurat, a spus Elvira, așezându-se la masa din bucătăria Corinei. Dar nici nu mi-a părut rău.
În vara următoare, Radu, Corina și copiii au plecat totuși la Costinești — șapte zile, plătite din banii lor, fără nicio condiție și fără nicio interdicție. Elvira a rămas acasă, cu o vecină, să aibă grijă de grădină, dar în fiecare seară Corina îi trimitea câte o poză de pe plajă, fără nicio reținere, cu Matei construind un castel de nisip și cu apusul pictat portocaliu peste apă. Elvira le răspundea mereu la fel: „Frumos, dragii mei. Foarte frumos."
