Bunicile mele nu s-au întâlnit niciodată. Una purta ruj cireșiu la șaptezeci și doi de ani, cealaltă ținea rochiile în șifonier cu eticheta încă prinsă.
Camelia avea șaptezeci și doi de ani și locuia la etajul trei, pe strada Ștefan cel Mare din Focșani, într-un bloc din anii optzeci care mirosea a var proaspăt de la ultima renovare a scării. Vecina de la parter, Ionela, îi zicea în glumă "coana cu tocuri", pentru că era singura din tot blocul care ieșea la piață în pantofi cu toc mic, cu rujul acela roșu-cireașă care nu se potrivea, chipurile, cu vârsta ei. Camelia purta o pălărie de paie vara, cu o eșarfă de mătase legată pe margine, și avea o brățară de argint cu clopoței mici care se auzea de departe pe scară.
Cealaltă, Domnica, avea șaizeci și opt de ani, locuia două străzi mai încolo, într-o casă cu curte, și de vreo trei ani se îmbrăca doar în halate de casă cu flori decolorate, chiar și când mergea la farmacie. Fiica ei, Raluca, îi cumpăra cremă, îi aducea o rochie nouă de ziua ei, iar Domnica o punea în șifonier, cu eticheta încă prinsă. "Pentru cine să mă mai gătesc, mamă", îi spunea, și Raluca nu mai știa ce să răspundă.
Cele două femei nu se cunoșteau. Le-a adus laolaltă, într-un fel ciudat, chiar Raluca — fiica Domnicăi și, întâmplător, colega de serviciu a nepoatei Cameliei, la aceeași policlinică unde lucrau amândouă ca asistente medicale.
Într-o zi de mai, la o cafea luată în pauza de masă, Raluca i-a povestit colegei ei, Diana, despre mama ei care se lăsase de tot. Diana a râs și i-a zis: "Mătușa mea, Camelia, e exact pe dos. La șaptezeci și doi de ani se dă cu ruj și mai și flirtează cu vânzătorul de la standul de brânzeturi." Cele două au râs, dar în seara aceea, fiecare a mers acasă și a privit altfel femeia din familia ei.
Raluca a decis să facă ceva concret. A luat o fotografie veche a mamei ei, din anii nouăzeci, în care Domnica purta o rochie bleumarin cu buline albe și zâmbea la un chef de sfântă Maria, cu părul prins într-o coadă înaltă. A pus fotografia pe frigider, lângă un magnet cu Sfinxul din Buzău, adus de la o excursie de școală a nepotului. N-a spus nimic. A lăsat doar poza acolo, sub un termen de plată la RCS-RDS și o listă de cumpărături scrisă cu creion chimic.
Domnica a văzut-o a treia zi, când căuta rețeta de la doctor prinsă tot pe ușa frigiderului. S-a oprit cu mâna pe mânerul frigiderului, cu ușa întredeschisă, și frigul de acolo i-a atins genunchii prin halatul subțire. N-a zis nimic nimănui. Dar în weekendul următor a scos din șifonier rochia aceea nouă, cea cu eticheta încă prinsă, cadou de ziua ei, și a decupat eticheta cu foarfeca de la bucătărie.
A îmbrăcat-o duminică, să meargă la biserică. Raluca a văzut-o în prag și a dus mâna la gură, gata să spună ceva. "Nu comenta", a tăiat-o Domnica, aspră, și a ieșit fără să mai aștepte răspuns. Peste două zile însă, rochia era deja înapoi pe umeraș, în șifonier, iar Domnica purta halatul cu flori decolorate ca de obicei. "M-am simțit caraghioasă", i-a spus Ralucăi la telefon, tăios, și a închis fără să mai discute subiectul.
A durat mai bine de două săptămâni până a scos rochia din nou. De data asta nu pentru biserică, ci ca să meargă la farmacie, un drum scurt, unde n-o vedea nimeni cunoscut. A purtat-o cu geaca pe deasupra, încheiată până sus, ca și cum ar fi vrut s-o ascundă și tot n-ar fi vrut.
Camelia, între timp, avea propria ei bătălie, deloc simplă. Vecinii o criticau pe la spate. "La vârsta ei, cu ruj." "Se crede tot tânără." Într-o zi, chiar Ionela de la parter i-a spus-o direct, la coadă la magazinul de cartier, în timp ce așteptau să li se cântărească roșiile: "Nu-ți vine să te mai potolești puțin, Camelia? Nu mai ești copilă." Camelia n-a răspuns pe loc. A plătit roșiile, a pus punga în plasă, iar acasă a stat un sfert de oră pe marginea patului, cu pălăria de paie în poală, întorcând-o pe toate părțile, fără s-o pună pe cap. A doua zi n-a mai ieșit deloc, a trimis-o pe vecina de vizavi să-i cumpere pâine.
A treia zi însă a coborât la magazin cu aceeași pălărie, cu eșarfa de mătase legată la fel ca întotdeauna, și când Ionela a deschis gura să comenteze din nou, Camelia a răspuns calm, fără să se oprească din mers: "Nu mă potolesc de dragul tău, Ionela. Mă îmbrac așa pentru mine, în fiecare dimineață, când decid cine vreau să fiu în ziua aia." A ieșit din magazin cu clopoțeii de la brățară sunând pe treptele de la intrare.
Raluca a organizat, fără să spună nimic dinainte, o cafea cu tort la ea acasă, de ziua fiicei ei, Ilinca, care împlinea nouă ani. A invitat-o și pe mama ei, Domnica, și pe Diana, colega ei, care a venit cu mătușa Camelia. Cele două femei bătrâne s-au așezat la aceeași masă, lângă un platou cu prăjituri de la cofetăria din colț și un pahar cu Cico pentru copii.
Domnica purta rochia aceea bleumarin cu buline, cea salvată din șifonier, plus cerceii soțului ei. Camelia venise cu pălăria de paie, deși era o zi înnorată de mai, cu eșarfa ei de mătase și rujul cireașă.
S-au privit una pe alta preț de câteva secunde. Nu ostil. Doar evaluând.
"Frumoasă rochie", a zis Camelia, direct, punând jos furculița de la tort. "Bleumarinul ăsta îți vine bine la ten."
Domnica a răsucit paharul cu apă în mână, fără să știe exact ce să răspundă la un compliment pe care nu-l mai primise de mult. "N-am mai purtat-o de trei ani. Fiica mea mi-a dat-o de ziua mea și am ținut-o în șifonier."
"Și de ce ai scos-o azi?"
Domnica s-a uitat spre Raluca, apoi în jos, la fața de masă, unde împăturea și despăturea colțul unui șervețel de hârtie. "Am văzut o poză de-a mea, de demult, pe frigider. Nu știu. Am zis… hai, măcar o dată." S-a oprit, a mai frământat șervețelul. "Nu m-am gândit prea mult. Am scos-o și gata."
Camelia a zâmbit, un zâmbet fără nimic teatral, și i-a atins mâna, scurt. "Bine ai făcut. Stă bine acolo, pe tine, nu în șifonier."
Cele două nu au devenit prietene de-a doua zi, în vreun fel spectaculos. Dar Domnica a sunat-o pe Raluca peste o săptămână și i-a cerut adresa salonului de coafură unde mergea Camelia, cel de pe strada Unirii, lângă farmacia veche. A dat trei sute de lei pe un tuns și o vopsea castanie, cu reflexe — bani puși deoparte din pensie, timp de o lună, într-un plic ținut sub televizor.
Raluca a găsit rochia bleumarin, în weekendul următor, agățată pe umeraș afară din șifonier, lângă cea de zi cu zi. Nu mai era ascunsă. Iar pe frigider, lângă poza veche și magnetul cu Sfinxul din Buzău, apăruse una nouă: Domnica și Camelia, la cafeaua de la ziua Ilincăi, ținându-se de braț, cu paharele de Cico ale copiilor în fundal, râzând la ceva ce niciuna dintre ele n-a mai vrut să repete în cuvinte.
