# Chitanța de 380 de lei
Lucrez la copiatoria de pe Strada Lungă, vizavi de stația de autobuz. De zece ani șterg aceeași tejghea de vinilin albastru și pun clame pe hârtii. Toți care așteaptă autobuzul se uită la vitrina noastră; unii intră să copieze un act, alții să întrebe cât costă un print color. Când plouă, stau lângă afișul cu tarife și se scutură pe preș.
Femeia aceea o știam. Iana Dobre. Venea des înainte, cu ani în urmă, când își pregătea divorțul. Copia sentința civilă, buletinul, o cerere. Eu nu întrebam nimic — treaba mea e să scot copii. Apoi n-a mai apărut. Am văzut-o abia într-o seară de noiembrie, când a pornit ploaia exact când se descărcau autobuzele de pe linia 4.
Era fără umbrelă, cu o geantă de piele pe care o ținea lipită de piept. Se uita la drum. Apa îi curgea pe gât, pe frunte, îi trecea peste buze. Semaforul de la colțul străzii cu Covrigăria Luca se făcuse verde, roșu, iar verde, iar autobuzul nu venea. Eu tocmai pusesem „Închis" pe ușă, dar mă oprisem să strâng niște clame. Afară, un BMW negru, X5, a încetinit lângă stație. Geamul s-a lăsat. Nu auzeam ce zice, doar că ea a răspuns ceva din buze, fără să zâmbească. Apoi s-a băgat în mașină. Pe numărul din față era un breloc portocaliu, atârnat de placa de înmatriculare — l-am observat pentru că strălucea sub felinar.
Am rămas cu cheia în mână. Uite, asta-i tot ce am văzut atunci. Dar peste câteva zile, Iana a intrat în copiatorie.
— Bună, zise ea, punând pe tejghea cinci pagini ude. Vreau și un dosar plic.
Afară ploua mărunt, din ăla de nu-l auzi, dar te trezești ud leoarcă. Ea avea părul prins cu o clamă, iar pe frunte îi stătea lipit un fir. Am făcut copiile. Când i-am dat restul de la 10 lei, i-au scăpat monedele. S-a aplecat după ele, iar eu am văzut că avea cearcăne până în obraji, de parcă n-ar fi dormit.
— Păi, zic eu, vă mai trebuie ceva? Apă? Avem dozator lângă raftul cu hârtie A3.
— Nu, mulțumesc. Doar atât.
Și-a băgat actele în geantă și a ieșit. Am văzut-o prin geam cum traversa spre stație. A stat acolo, sub copertina aia de tablă care curge pe la colțuri, și s-a uitat la telefon cu ecranul negru. Am șters tejgheaua. Ce era să fac? Ea nu vorbea, eu nu întrebam.
Două săptămâni mai târziu, în copiatorie a intrat un bărbat. Andrei Stan. Îl știam și pe el, pentru că tot la noi făcuse copii când începuse dosarul de autorizare pentru service-ul auto. Era fostul soț al Ianei. Îl vedeam des pe-acolo, dar nu mă băga în seamă decât cu „bună ziua" și „un print color, vă rog". Acum avea o mapă de piele sub braț. A întrebat dacă pot scana niște contracte.
— Cât mai repede, zise, că la 18:00 trebuie să fiu la notar.
Am pus paginile în scanner. Din colțul vitrinei, am observat că se uita spre stație, ca și cum ar fi așteptat pe cineva. A sunat un telefon. El a răspuns, iar eu am auzit doar frânturi:
— Da, Ștefan… știu… am văzut și eu clauza cu persoana fizică… Nu, nu e director la firmă, e doar prete-nume… Zece mii opt sute, atât arată transferul din 14 martie… Sigur că te cred, frate, dar trebuie să dovedim cu acte, nu cu vorbe…
Apoi a tăcut. Eu scoteam paginile, lipeam clama. Când i-am dat dosarul, el a zâmbit scurt.
— Mulțumesc, doamnă Elena.
Și-a luat mapa și a plecat spre notariatul de pe colț.
Știam de la alți clienți că Andrei avea acum două service-uri auto, primul deschis cu un an în urmă, al doilea urma să-l inaugureze în primăvară. Știam și că fratele lui, Ștefan, avea o firmă de piese auto care intrase în insolvență cu un an în urmă, în condiții ciudate — bani ieșiți din cont fără urmă, direct înainte de faliment. Nu era treaba mea să înțeleg toate astea. Eu doar scoteam copii.
Dar lucrurile s-au înnodat într-o după-amiază. Era încheiată ziua, eu puneam banii în punga cu sigiliu, când a sunat telefonul fix. Am răspuns. Femeia era Iana.
— Doamnă Elena, mai sunteți deschisă? Am nevoie de niște copii după un extras de carte funciară și o invitație la interogatoriu.
— Până la 19:00, da. Vă aștept.
A intrat după un sfert de ceas. Am observat că avea sub braț aceeași mapă de piele pe care o văzusem la Andrei — sau una la fel, cu aceeași cataramă ruginită în colț. Mi-am dat seama atunci că lucrau la același dosar. A pus pe tejghea hârtiile. Mirosea a ploaie și a parfum ușor, gen lavandă. Când i-am făcut copiile, ea s-a sprijinit cu coatele de tejghea și s-a uitat pe geam.
— Credeți că așa arată viața, zise, ca și când n-ar fi vorbit cu mine. Apoi se întoarse brusc: Vă datorez și de data trecută… pentru copii.
— Nu, doamnă, e nouă lei.
Îmi întinse o bancnotă de 50. I-am dat restul. În loc să plece, a rămas acolo. A scos telefonul, s-a uitat la ecran. A răspuns. Din vorbă, am înțeles că era un bărbat pe care-l chema Victor.
— Acum nu pot, Victor… Nu, nu vin… Pentru că nu mai am de ce… Ascultă, tu mi-ai spus că totul e sub control… Tocmai am aflat că numele tău apare în documentele alea, ca administrator al firmei unde s-au dus banii lui Ștefan… Nu, nu te acuz, dar am extrasul de cont, Victor, am și data… Nu pot să mint pentru tine, nu de data asta…
A închis. A strâns pumnii, apoi i-a desfăcut. Nu m-a privit. A zis „noapte bună" și a ieșit. Am văzut prin vitrină cum stătea pe treapta de la intrare, cu umbrela neagră în mână, fără s-o deschidă, și cum, peste drum, la stație, era parcat un BMW negru cu geamurile aburite. N-a traversat spre el. A pornit pe jos, în ploaie.
Asta-i tot ce știu despre procesul fratelui lui Andrei. Că extrasul de cont pe care-l adusese Iana arăta clar transferul din 14 martie, zece mii opt sute de lei, către o firmă administrată de Victor — omul cu care ea fusese, spuneau clienții florăriei, aproape doi ani, omul din BMW-ul negru. Că fără hârtiile acelea, avocatul lui Ștefan n-avea cum să dovedească nimic, pentru că firma inițială se lichidase fără urmă. Am auzit, prin martie, că procesul s-a încheiat cu Ștefan recuperând banii, iar Victor cu un dosar penal pe rol. N-am întrebat mai mult. Eu vând hârtie și cerneală, nu judec oamenii care vin la tejgheaua mea.
Vine momentul pentru care am început să vă povestesc. E dintr-o vineri, cu două zile înainte de nunta lui Andrei. La noi, la copiatorie, nu se vând flori. Dar lângă mine, peste drum, e florăria „Trandafirul Galben". Fac des afaceri cu ei: copiez etichete de preț. Ei mă trimit pe la 16:00, când schimbă casa de marcat, la ei.
Și, ce să vezi? Iana era acolo. Nu pentru ea. Aștepta să i se facă un buchet de mireasă pentru altcineva. Am văzut prin geam. A ales crini și trandafiri albi. A plătit. Am auzit suma: 380 de lei. A cerut o felicitare mică, a scris ceva, a pus-o în plic, cu mâna strânsă pe pix ca și cum litera i-ar fi scăpat de sub control. Apoi s-a întors către copiatoria noastră, a intrat la mine.
— Doamnă Elena, aveți un pix? Am nevoie pentru un bon.
— Poftim.
A semnat chitanța de la florărie. A pus-o pe tejghea. Apoi a zis:
— Pot să vă las buchetul aici? Domnul Andrei vine să-l ridice. I-am pus o etichetă cu numele lui.
Eu mă uitam la ea. Atunci am văzut, fără s-o întreb, că în plic scria: „Să fii fericit, Andrei. I." Doar atât. Ea mi-a dat plicul și mi-a zis:
— Îl pui pe buchet.
Eu am spus că da. Am mai întrebat-o, nu m-am putut abține:
— Nu veniți dumneavoastră la nuntă?
— Nu sunt invitată, zise ea, și pentru prima oară am văzut-o zâmbind, un zâmbet scurt, care nu ținea de fericire. Dar am vrut să știe cine i-a găsit hârtiile alea.
Nu mi-a mai spus nimic. A plecat. Am luat buchetul — mirosea a crini, ca în biserică. L-am pus în spate, lângă dozatorul cu apă. Am atins petalele, ca din greșeală. M-am șters pe șorț.
La o oră după, a intrat Andrei. Era îmbrăcat cu o cămașă albă, nu cu salopeta de la service. S-a uitat la mine.
— Bună, doamnă Elena. Mi s-a spus că e un buchet aici, pentru mine.
— Da. Două chitanțe, vă rog, dacă doriți.
El a râs scurt.
— Două? De ce?
— Una de la florărie, e 380 de lei. Și una de la copiatorie, dar nu vă costă nimic.
Am pus buchetul pe tejghea. El l-a ridicat. A văzut plicul. L-a deschis. A citit. Fața lui s-a schimbat — nu știu cum să zic altfel, dar a rămas așa, cu fruntea ușor înclinată, cu buchetul strâns la piept, fără să respire, ca un om care a auzit pe cineva strigându-l de foarte departe și nu e sigur dacă a fost real.
— Cine a plătit? zise, deși cred că știa deja.
— Doamna Iana Dobre. Chitanța e semnată de ea. 380 de lei.
— Ea a găsit extrasul de cont, zise el, mai mult pentru sine decât pentru mine. Ea mi-a dat data, suma, tot. Știa că, dacă spune, îl pierde pe el. Și a spus.
Nu mi-a explicat mai mult, dar n-a fost nevoie. Am înțeles atunci de ce venise cu contracte la scanat, de ce vorbea la telefon despre clauze și persoane fizice — Iana îi dăduse lui Andrei și lui Ștefan cheia dosarului, iar asta o costase pe ea tot ce mai avea cu Victor.
A pus plicul în buzunarul de la piept. A luat buchetul. S-a uitat spre stația de autobuz, prin geam. Ploua din nou, din ăla care nu se mai simte decât pe gât. Acolo, sub copertina aia de tablă, stătea o femeie cu geanta de piele lipită de piept, fără umbrelă.
Andrei a rămas nemișcat câteva clipe, cu mâna pe clanță. Apoi a deschis ușa, a făcut un pas afară, s-a oprit iar. S-a întors o dată spre mine, ca și cum ar fi vrut să întrebe ceva, dar n-a mai zis nimic. A pornit spre stație, cu buchetul în brațe, ca un om care duce ceva sfânt și nu vrea să-l scape. Iana l-a văzut venind. N-a plecat. A rămas acolo, sub tablă, în ploaie, și l-a lăsat să se apropie.
Ce și-au spus, n-am auzit. Geamul copiatoriei era prea aburit, iar autobuzul liniei 4 tocmai trăgea la peron, ascunzându-i o clipă. Când a plecat autobuzul, ea era tot acolo, singură, iar Andrei traversa spre notariat, cu buchetul, cu plicul la piept și fără să se mai uite înapoi.
Peste drum, la locul unde știu că oprește uneori un BMW negru cu breloc portocaliu la număr, nu era nimic parcat în seara aceea.
Eu am pus chitanța de 380 de lei în sertarul cu hârtii albe. Am șters tejgheaua. Afară ploua mărunt, iar pe geam curgeau picături prin care treceau farurile mașinilor. Am închis casa de marcat. Gata. Asta e tot ce am văzut eu.
