Andrei Munteanu avea patruzeci și șapte de ani și lucra ca pădurar în Rezervația Cheile Turzii de mai bine de douăzeci. Știa fiecare potecă, fiecare văgăună și fiecare copac bătrân de pe raza lui. Pădurea era casa lui, iar animalele — singura familie pe care o mai avea de când soția îl părăsise, cu ani în urmă, mutându-se la Cluj. În dimineața aceea de octombrie, aerul era rece și mirosea a ciuperci ude. Andrei tocmai își turna cafeaua dintr-un termos jerpelit când a zărit, în noroiul de pe drumul forestier închis circulației, urme proaspete de anvelope late.
„SUV, cauciucuri de teren… Au intrat iar”, a mormăit el, strângând pumnii.
A pornit pe urme fără să mai stea pe gânduri. După vreo trei kilometri, a auzit un foc de armă. O singură detunătură, urmată de liniștea care se lasă după un sunet violent. Inima a început să-i bată mai tare. A luat-o prin desiș, pe lângă niște fagi bătrâni, până când a dat de o poiană mică. Acolo, lângă un Duster negru, trei bărbați încărcau un cerb tânăr, cu blana încă fumegândă de sânge. Animalele astea erau strict protejate.
Andrei a ieșit din tufiș, cu stația de emisie în mână.
— Armele jos, vă rog. Vânătoarea aici e strict interzisă. Am chemat deja poliția cinegetică, a spus el, încercând să-și mențină vocea calmă deși simțea cum îi zvâcnește un mușchi sub ochi.
Cel mai înalt dintre braconieri, un tip roșcovan cu barbă nerasă, a râs scurt.
— Singur? Ești sigur, pădurarule? Uite, noi nu vrem scandal. Întoarce-te și nu te mai uita în urmă.
Andrei nu s-a mișcat. A făcut un pas în față. În mintea lui, nu era doar o chestiune de reguli. Era vorba de cerbul ăla pe care poate îl văzuse crescând din pui în ultimii ani, de potecile pe care le curățase de capcane. Cineva trebuia să le ia apărarea, iar el era acel cineva.
— Cât timp eu port uniforma asta, voi nu mai puneți mâna pe animalele din pădurea mea, a zis, apăsat.
Braconierii s-au privit. Unul dintre ei, un bărbat blond cu un tatuaj pe antebraț, a scos o sfoară groasă din mașină.
— Băieți, l-am avertizat. Acum o să-l educăm noi puțin.
S-au năpustit asupra lui toți trei. Andrei s-a zbătut, a reușit să-i spargă buza celui roșcovan cu cotul, dar în câteva minute era deja imobilizat. Mâinile îi erau strânse la spate cu sfoara care-i intra în carne, iar pieptul îi era lipit de trunchiul unui stejar bătrân, atât de gros încât nici cu brațele libere nu l-ar fi putut cuprinde. L-au legat cu o funie din portbagaj, trecută de mai multe ori pe după copac și noduri strânse cât să nu alunece.
Roșcovanul i-a pus mâna pe umăr și i-a șoptit aproape prietenește:
— Stai aici până diseară. Poate te găsește cineva. Dacă nu… animalele or să te găsească ele mai repede. Noapte bună, eroule.
Cei trei au râs în hohote, s-au urcat în mașină și s-au făcut nevăzuți pe drumul noroios, lăsând în urmă doar miros de motorină și un cerb mort.
La început, Andrei a încercat să se elibereze. Împingea cu picioarele în pământul afânat, încorda mușchii gâtului, scrâșnea din dinți. Dar sfoara era udă și se strângea mai tare cu fiecare mișcare. Degetele îi amorțiseră de tot. După vreo jumătate de oră, epuizat, a lăsat capul în piept. Pădurea intrase în liniștea de după amiază. Vântul foșnea printre coroane, undeva ciocănea o ciocănitoare, iar undeva departe se auzea un pârâu.
Atunci a auzit un trosnet greu, de creangă ruptă sub o greutate mare.
A ridicat capul brusc. Soarele cobora deja printre trunchiuri, aruncând dungi portocalii pe mușchiul de pe jos. Din desișul de dincolo de poiană, la nici douăzeci de metri, a apărut o ursoaică uriașă. Nu o văzuse pe asta niciodată, deși cunoștea majoritatea urșilor care bântuiau zona. Blana îi era maro-roșcată, iar pe urechea stângă avea o mică cicatrice în formă de semilună. Andrei a încremenit. A simțit cum îi îngheață stomacul, iar aerul nu-i mai ajungea în plămâni. Ursoaica a înaintat legănându-se, cu pași grei, sfărâmând bețe sub labe. S-a oprit la câțiva metri și l-a privit drept în ochi. Ochii ei erau mici, negri și incredibil de inteligenți.
— Doamne, nu acum… a șoptit Andrei, cu buzele amorțite.
Ursoaica s-a apropiat și mai mult, până când i-a simțit mirosul — un amestec de blană udă, pământ și ceva dulce, ca mierea. Apoi fiara s-a ridicat pe labele din spate, umbrindu-l cu totul. Andrei a închis ochii. A auzit cum animalul adulmecă zgomotos, aproape de fața lui. Un huff cald i-a lovit obrazul. În secunda următoare, însă, s-a întâmplat ceva complet neașteptat.
Dinspre drum s-a auzit zgomot de motor. Mașina braconierilor se întorcea. Probabil uitaseră vreo armă sau telefonul. Ursoaica a lăsat labele din față înapoi pe pământ și s-a întors spre direcția din care venea sunetul, scoțând un mârâit adânc, ca un tunet înfundat. Dusterul a intrat hurducându-se în poiană, iar cei trei au sărit din mașină, râzând — până când au văzut-o.
— Căcat! a strigat cel blond, încercând să bâjbâie după pușca din mașină.
Ursoaica a atacat fără niciun avertisment. A redus distanța într-o clipită și l-a izbit pe roșcovan cu o labă atât de puternică încât omul a zburat câțiva metri și s-a izbit de un copac, rămânând nemișcat. Andrei a urlat fără să-și dea seama, un strigăt care nu mai era rațional, ci pur animalic. Nu putea întoarce capul, dar vedea coada ochiului cum trupul roșcovanului zăcea într-o poziție imposibilă. Ceilalți doi au încercat să tragă, însă ursoaica era prea rapidă. O împușcătură a plecat, dar a nimerit într-un buștean. Ursoaica l-a înșfăcat pe cel cu tatuaj de braț, scuturându-l cum ar fi făcut cu o pradă oarecare. Țipetele s-au amestecat cu mârâitul fiarei, iar sângele a stropit frunzele galbene de pe jos. Al treilea braconier, blondul, a aruncat arma și a fugit pur și simplu în pădure, urlând după ajutor.
Andrei, înnebunit de adrenalină, a tras de sfori cu o forță pe care nu o știa. Nodurile, umezite de transpirația lui și de frecarea de scoarță, au cedat brusc. S-a prăbușit în genunchi, cu mâinile încă legate la spate, dar le-a eliberat dintr-o smucitură. Sângele i-a năvălit în degete ca niște ace. S-a ridicat clătinându-se și a văzut scena în întregime: ursoaica stătea deasupra trupului sfâșiat al celui cu tatuaj, iar pe coapsa ei curgea un firicel de sânge — o schijă de la împușcătură. Și-a ridicat botul spre Andrei, plin de sânge, și l-a privit din nou. În clipa aceea, Andrei a remarcat cicatricea de pe ureche. Și-a amintit brusc.
Cu cinci ani în urmă, salvase un pui de urs rănit, găsit lângă o capcană ruginită. Avea o tăietură pe urechea stângă. Îl dusese la centrul de reabilitare și urmărise cum crește, până când a fost eliberat în sălbăticie. Îi pusese chiar și o mică crotalie pe care ea, între timp, o pierduse, dar cicatricea rămăsese. Era aceeași ursoaică. Acum ajunsese adult, mamă probabil, și stătea în fața lui cu botul roșu de sângele dușmanilor lui.
Andrei a făcut un pas spre ea, cu mâinile ridicate. Nu îi mai era frică. O cunoștea.
— Liniște, fată… ai terminat… gata.
Ursoaica a pufnit, și-a scuturat blana și, fără să-l mai privească, a dat să plece. S-a întors o singură dată, a adulmecat aerul în direcția lui, apoi a dispărut în întunericul pădurii, șchiopătând ușor.
Andrei a rămas în poiană printre cadavre, tremurând din tot corpul. A sunat la 112 cu mâinile pline de sânge uscat și a așteptat, sprijinit de același copac de care fusese legat. Două ore mai târziu, poliția și ambulanța au sosit. Braconierul fugit a fost prins a doua zi, ascuns într-o cabană părăsită. Roșcovanul avea coloana fracturată, dar a supraviețuit. Celălalt era mort.
Andrei și-a dat declarația mecanic, cu vocea răgușită. Nu a povestit nimic despre cicatrice, despre puiul salvat. Nu ar fi înțeles nimeni. Și-a luat liber o săptămână. Dar vinerea următoare s-a întors în pădure, pe același traseu. A găsit în noroi urmele late ale ursoaicei, amestecate cu ale altor două perechi de lăbuțe, mai mici. Niște pui.
A zâmbit, și-a turnat cafeaua din termos și a pornit mai departe pe potecă.
