Aerul din holul Hotelului Marmorosch mirosea a cafea proaspătă și a parfum scump. Mă instalasem într-un fotoliu de piele, cu spatele la fereastra imensă care dădea spre agitația serii din București. Aveam o întâlnire cu un investitor olandez și mai erau vreo zece minute până să apară. Pe măsuța de marmură, lângă ceașca de espresso, îmi rotisem bricheta Zippo între degete — un tic nervos pe care nu reușisem să mi-l scot din sânge de cincisprezece ani.
Bricheta era argintie, zgâriată pe margini, cu inițialele *M.P.* gravate stângaci pe capac. O păstrasem ca pe o relicvă. N-aș fi putut să arunc vreodată obiectul ăla.
Tocmai o deschideam și o închideam, ascultând clinchetul metalic, când am simțit o mână mică trăgându-mă de mânecă.
Am tresărit și m-am întors.
Lângă fotoliu stătea un băiețel de vreo zece ani, subțirel, cu părul șaten și ciufulit. Purta un hanorac albastru, spălăcit, mult prea subțire pentru seara rece de noiembrie. Avea ochii căprui, foarte serioși, și se uita fix la mâna mea.
— Bricheta dumneavoastră… e exact ca a tatei, a spus el.
Am simțit cum mi se golește brusc pieptul de aer. Am înghețat cu degetele încleștate pe metal.
— Cum îl cheamă pe tatăl tău? am întrebat, cu o voce care nu părea a mea.
Băiatul nu a ezitat nicio clipă.
— Mihai.
Cuvântul ăla m-a lovit ca un pumn în stomac. Am scăpat bricheta pe covor. Mihai. Numele pe care îl îngropasem atât de adânc în trecut, încât nici măcar soția mea nu știa toată povestea. Mihai — prietenul care intrase în flăcări să mă scoată dintr-un depozit în flăcări, la marginea orașului, și care nu mai ieșise niciodată.
Am alunecat de pe fotoliu și am căzut în genunchi pe covorul gros, sub privirile uluite ale recepționerelor și ale câtorva clienți. Nu mi-a păsat. L-am apucat pe băiat de umeri.
— De unde ai…? Cum…
M-am oprit. Mâinile îmi tremurau. Am ridicat bricheta de jos și i-am întins-o.
— Păstreaz-o. Tatăl tău mi-a salvat viața.
Unicul moștenitor al lui Mihai trebuia să o aibă. Băiatul a luat bricheta și a privit-o câteva secunde, întorcând-o pe toate fețele. Nu părea deloc surprins. Nici emoționat. O privea ca pe un obiect pe care știa deja că îl va primi.
Un fior rece mi-a urcat pe șira spinării.
L-am tras mai aproape, într-o îmbrățișare crispată, și i-am șoptit la ureche:
— Unde e tatăl tău acum?
Băiatul s-a lăsat îmbrățișat, dar nu mi-a răspuns cu un gest de alinare. În schimb, și-a apropiat buzele de urechea mea și a rostit încet, clar, cuvinte care m-au făcut să simt că tavanul se prăbușește peste mine.
— Tata a spus… dacă pui întrebarea asta, înseamnă că încă n-ai spus nimănui adevărul despre noaptea în care a dispărut.
Mi s-a tăiat respirația. L-am dat ușor la o parte și m-am uitat în ochii lui. Nu glumea. Repeta un mesaj. Un mesaj pe care numai doi oameni de pe lumea asta aveau de unde să îl cunoască. Eu, și Mihai. Dar Mihai fusese declarat mort. Eu îl văzusem înghițit de fumul gros, după ce se întorsese după mine. Nu avea cum să supraviețuiască.
— Tatăl tău… trăiește? am articulat cu buzele amorțite.
Băiatul a făcut un pas înapoi, a băgat bricheta în buzunarul hanoracului și a arătat cu capul spre ușile rotative ale hotelului.
— Vă așteaptă afară.
Am rămas câteva secunde nemișcat, cu genunchii încă pe covor. Mintea îmi urla întrebări. Apoi m-am ridicat brusc, am aruncat o bancnotă de cincizeci de lei pe măsuță, fără să știu nici măcar pentru ce, și am ieșit aproape în fugă din hol.
Afară, vântul rece m-a izbit peste față. Traversasem strada fără să mă uit la semafor și am intrat în parcul Cișmigiu, aproape pustiu la ora aia. Luminile felinarelor aruncau pete galbene pe alei. L-am zărit pe băiat stând lângă o bancă. Iar pe bancă era așezat un bărbat.
Un bărbat înfășurat într-un palton închis la culoare, cu o eșarfă groasă ridicată până sub bărbie și o pălărie trasă pe frunte. Chiar și așa, când m-am apropiat și i-am văzut ochii, am știut. Erau aceiași ochi căprui în care mă uitasem cu o seară înainte de incendiu, când puneam la cale, împreună, extinderea atelierului de tâmplărie care ne făcuse parteneri.
— Mihai… am șoptit, oprindu-mă la doi pași de bancă.
Bărbatul a ridicat încet bărbia. Lumina felinarului i-a căzut pe față și am văzut cicatricile — linii subțiri și neregulate care îi traversau obrazul stâng și se pierdeau sub eșarfă. Pielea de pe mâna cu care a făcut un semn spre locul de lângă el era, de asemenea, brăzdată de arsuri vechi. M-am așezat, fără să pot scoate un sunet.
— Ai îmbătrânit, Cristian, a spus el. Vocea îi era mai răgușită decât mi-o aminteam, dar tonul blând ascundea o oboseală fără sfârșit.
— Toți te cred mort… am bâiguit. Cum ai scăpat?
— M-a scos un paznic de pe cealaltă intrare, după ce tu ai încuiat ușa de la depozit și ai fugit.
Cuvintele astea m-au străpuns ca niște lame. Mâinile au început să-mi tremure din nou.
— Am crezut că ești mort! am spus, aproape țipând. M-am întors după tine, dar flăcările…
— Ai încuiat ușa, Cristian. De două ori. Te-am văzut de jos, în timp ce mă târam printre rafturi. Știai că mai respir. Ai vrut să fii sigur că nu ies.
Am tăcut. Aerul rece îmi intrase în plămâni și parcă nu mai puteam respira. În tot acest timp, băiatul — fiul lui — stătea la câțiva metri, cu spatele la noi, ca un santinelel.
— De ce ai așteptat cincisprezece ani? am întrebat în cele din urmă.
— Pentru că în primele luni am stat în comă. Apoi am avut nevoie de ani întregi de recuperare. Când am ieșit din spital, tu deja preluaseși afacerea, te însuraseși cu Ioana și toată lumea te considera un erou care și-a pierdut cel mai bun prieten într-un incendiu tragic. Am vrut să văd cât de departe poți merge. Am vrut să văd dacă într-o zi o să spui singur adevărul.
A făcut o pauză și a tușit ușor.
— N-ai spus.
Am lăsat capul în jos. Nu mai aveam niciun argument.
— Acum ce vrei? am întrebat. Să mă dai pe mâna poliției? Să mă faci de rușine?
Mihai a scos un oftat. A băgat mâna în buzunar și a scos ceva ce am recunoscut imediat: bricheta argintie. Băiatul i-o dăduse, probabil, înainte să mă așez. A pus-o între noi, pe bancă, și a împins-o ușor spre mine.
— Nu vreau nimic din toate astea. Am venit doar să îți arăt că trăiesc. Și că știu. Restul e povara ta.
S-a ridicat greoi, sprijinindu-se într-un baston pe care nu îl observasem. I-a făcut semn băiatului, care s-a apropiat și i-a luat mâna.
— Tata, mergem? a întrebat copilul, cu vocea lui calmă.
— Mergem, David.
S-au îndepărtat pe aleea întunecată. Am rămas singur pe banca rece, cu bricheta în palmă. Am deschis-o. Flacăra a țâșnit mică și albastră în noapte, apoi s-a stins singură. Am închis capacul și l-am auzit clinchetul metalic pe care îl ascultasem de-o viață.
Nu m-am ridicat de pe bancă mult timp după aceea.
