Când am intrat pe poarta cramei Deleanu, simțeam deja mirosul de strugori fermentați și de pământ ud. Era trecut de miezul nopții, dar lumina din casa administrativă ardea încă. Pe aleea pietruită, o siluetă stătea sprijinită de un butoi vechi — Maria, nora mea, cu haina subțire fluturând în vântul de toamnă. În brațe o ținea pe Ana, fetița de trei ani care dormea cu pumnii strânși.
— Doamna Doina a venit de la București, mi-a șoptit Maria. A adus acte. Zice că până dimineață trebuie să plecăm.
Am simțit cum mi se încleștează maxilarul. Sora mea, Doina Deleanu, directoarea fundației care administra întreaga cramă, decisese să lovească exact când fiul meu nu mai era. Andrei murise cu șase luni înainte, într-un accident stupid pe autostrada A1. De atunci, Doina căuta orice pretext să scape de Maria.
— N-am să dorm în seara asta, i-am spus Mariei. Pregătește-ți geanta, dar nu plecăm nicăieri fără mine.
Am intrat în casa administrativă. Doina stătea la biroul masiv al tatălui nostru, cu o cană de cafea aburindă lângă un teanc de hârtii. Purta un taior bleumarin și perle la gât. Pe fața ei plutea același zâmbet subțire de superioritate pe care îl văzusem la fiecare ședință a fundației.
— Radu, ai venit tocmai de la Iași? m-a întâmpinat ea. Nu era nevoie. Rezolvam eu totul.
— Ce anume rezolvai, Doina? am întrebat, închizând ușa în urma mea.
— Situația. Fata asta, Maria, n-a înțeles niciodată ce înseamnă responsabilitatea unui nume ca Deleanu. Andrei a greșit când s-a însurat cu o chelneriță de la restaurantul din sat. Acum nu mai e Andrei, iar Ana poartă numele nostru. Viitorul ei nu poate depinde de o femeie fără educație, fără stare, fără…
— Fără ce? am întrebat, simțind cum sângele îmi urcă în tâmple.
— Fără să știe ce face. Am vorbit deja cu un judecător. Mâine dimineață, când se deschide tribunalul, depun cererea de custodie. Până atunci, am trimis mașina să le ducă la gară.
Am privit-o lung pe sora mea. O cunoșteam de cincizeci și șapte de ani, din leagăn. Știam fiecare tresărire a mușchilor feței ei, fiecare modulație a vocii când mințea. Acum nu mințea. Era convinsă că deține controlul absolut.
— Nu pleacă nicăieri, am spus. Nici Maria, nici Ana.
— Radu, nu fi sentimental. Ai condus și tu afaceri. Știi că uneori trebuie să faci sacrificii.
— Sacrificii? Ai spus sacrificii?
Am scos din buzunarul interior al hainei un plic galben, mototolit. Pe el scria doar atât: „Tată, deschide-l când nu mai sunt. Andrei.”
Doina a tresărit la vederea scrisului. Am așezat plicul pe birou, lângă teancul ei de hârtii. Înainte să apuc să-l deschid, farurile unei mașini au măturat fereastra. Un taxi s-a oprit în curte. Din el a coborât Victor Munteanu, avocatul familiei de treizeci de ani, ținând o mapă de piele sub braț.
— Domnul Radu m-a chemat, a spus el intrând. Am documentele.
— Nu e nevoie de avocați, a încercat Doina. E o discuție de familie.
— Maria face parte din familia asta, am spus. Rămâne.
Victor a scos din mapă primul document. Un extras din Cartea Funciară a domeniului. Casa de oaspeți, cea cu verandă spre vie, fusese trecută pe numele lui Andrei încă din ziua nunții. După moartea lui, moștenirea îi revenea Anei, iar Maria era tutorele legal. Nimeni n-avea dreptul să o evacueze.
Apoi, al doilea document. Un act notarial prin care orice rudă colaterală — inclusiv tu, Doina — era exclusă explicit de la orice pretenție de custodie asupra minorei Ana Deleanu. Datat cu trei zile înainte de accidentul lui Andrei.
— E un fals, a șoptit Doina, cu buzele albite.
— E autentificat și înregistrat, a răspuns Victor calm. Perfect legal.
— Tu ai știut, Radu. Mi-ai ascuns intenționat actele astea.
Am privit-o direct în ochi.
— Tu ai încercat să arunci o femeie îndurerată și un copil de trei ani în stradă, Doina. În toiul nopții. Crezând că eu sunt la Iași și nu aflu la timp. Ai crezut că banii și influența ta pot decide cine merită iubire și cine nu.
Doina s-a sprijinit de birou. Pentru prima dată în acea noapte, i-am văzut nesiguranța pe față. Victor a tușit discret.
— Mai există un document, a spus, scoțând din mapă un plic identic cu cel pe care îl adusesem eu. Doar că acesta e pentru Maria.
Pe plic scria: „Pentru iubirea vieții mele.”
Maria intrase în cameră fără să o aud. Ana dormea acum pe o canapea din hol, acoperită cu un palton vechi de-al meu. Am întins plicul către noră-mea. Mâinile îi tremurau.
„Maria, tu ai fost cea mai bună alegere din viața mea. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi că nu ai locul tău aici. Ana trebuie să știe că mama ei e cel mai puternic om pe care l-am cunoscut. Tată, dacă Doina încearcă vreodată să se amestece, amintește-ți că ea nu ne-a acceptat niciodată. Nu-i permite să le ia ce am construit.”
Vocea Mariei s-a frânt la ultima frază. A ridicat privirea spre Doina.
— De ce? a întrebat. De ce mă urăști atât?
Doina n-a răspuns. Privea când spre mine, când spre avocat, de parcă aștepta ca unul dintre noi să spună că totul fusese o neînțelegere.
Nu era.
M-am întors spre administratorul domeniului, care aștepta lângă ușă.
— Din acest moment, nora mea, Maria, este singura persoană care decide accesul în casă și în cramă. Doamna Doina nu mai are niciun drept aici. Pregătiți-i mașina la prima oră.
Doina a izbucnit într-un râs sec.
— Crezi că se termină aici, Radu? Am relații. Am oameni.
— Ai avut, am corectat-o. Și am scos din mapă ultimul document. O notificare oficială: îi revocam împuternicirea de a gestiona fondurile fundației Deleanu. Din acel moment, nu mai controla niciun cont, niciun teren, nicio cramă.
Ochii ei au coborât spre semnăturile de pe document. Ale mele. Ale administratorului. Ale contabilului-șef.
— Toți? a șoptit.
— Toți, Doina. Pentru că toți au văzut ce-ai făcut în noaptea asta.
A doua zi dimineață, când soarele a răsărit peste dealurile cu vie, Doina Deleanu a urcat într-un taxi fără să se uite înapoi. O văzusem plecând și altă dată din viața mea, cu ani în urmă, când îi spusesem că nu voi intra în afacerile ei imobiliare. Dar de data asta pleca definitiv.
Câteva luni mai târziu, un audit al fundației a dezvăluit ceva ce eu bănuiam, dar nu puteam dovedi: timp de șapte ani, Doina deturnase aproape un milion de euro din conturile cramei. Cheltuieli personale, vacanțe, bijuterii. A fost obligată să restituie fiecare leu. Și-a pierdut casa din București, conturile din Elveția și, mai ales, reputația.
În schimb, casa de oaspeți din vie a prins viață. Maria a angajat o echipă de fete din sat și a redeschis sala de degustare. Primăvara următoare, primii turiști străini au venit să guste din vinul roșu, același pe care Andrei îl iubise atât de mult.
Într-o seară, Maria mi-a adus o ladă veche pe care o găsise în pivniță. Înăuntru erau sticle de vin din recolta anului 1967, anul nașterii mele, îmbuteliate chiar de tatăl nostru.
— Radu, mi-a spus, am crezut că nu mai fac parte din familia asta de la prima cină la care m-ați invitat. Tu și soția ta m-ați primit, dar Doina… Doina m-a privit de sus și n-a deschis gura toată seara.
— Ai greșit, i-am răspuns. Familia nu e Doina. Familia e fata care acum doarme sus, cu ursulețul în brațe. E cramă asta, pe care ai salvat-o. Și e vinul ăsta, pe care nimeni nu-l mai băuse de patruzeci de ani.
Am desfăcut o sticlă. Vinul curgea greu, ca mierea. Am ridicat paharul spre fotografia lui Andrei, de pe polița de deasupra șemineului.
— Sărut mâna, tată, a spus o voce subțire din spatele nostru.
Ana coborâse pe scări, desculță, frecându-se la ochi. S-a apropiat și s-a urcat pe genunchii Mariei.
— Bunicule, spune-mi povestea cu sticla spartă, a cerut ea.
Era povestea pe care i-o spusesem de zeci de ori. Cum, pe vremea când Andrei avea doisprezece ani, spărsese din greșeală o sticlă de vin vechi în pivniță și fugise speriat prin vie, iar eu îl găsisem ascuns sub un butoi.
— O să ți-o spun, i-am zis. Dar mai întâi tu spune-mi ceva.
— Ce anume?
— Tu cine ești?
Ana s-a uitat la mine nedumerită, apoi la mama ei. Apoi a zâmbit, arătându-și dinții de lapte.
— Eu sunt Ana Deleanu.
