Și-a șters mâinile de prosop, a traversat holul și s-a uitat prin vizor. Inima i s-a strâns scurt, doar o clipă, apoi și-a recăpătat ritmul.
Afară, pe palier, stătea doamna Constanța Barbu. Soacra ei. Sau, mai corect, fosta soacră. Femeia își aranja fularul de mătase cu gesturi mici, precise, de om care verifică dacă totul e la locul lui înainte de a intra într-o încăpere pe care o consideră deja cucerită.
Ana a deschis ușa. N-a spus nimic. S-a dat doar un pas în lateral, lăsând loc.
— Bună dimineața, draga mea, a intrat Constanța Barbu de parcă apartamentul îi aparținea. Vocea îi suna catifelat, unsuros, cu acea amabilitate forțată care nu ascunde nimic altceva decât intenția de a te strivi frumos. — Am venit să te ajut. Știu cât de greu îți este să faci singură bagajele.
Ana s-a sprijinit de toc. În living, motanul Mauriciu a deschis un ochi galben de pe canapea, a evaluat situația și a închis ochiul, dezinteresat.
— Bagajele, repetă Ana, fără inflexiune.
— Păi da. Trebuie să eliberezi apartamentul până la sfârșitul săptămânii. Andrei mi-a spus că aveți o înțelegere. E și normal, la urma urmei. Apartamentul a fost cumpărat de el, cu banii familiei noastre. Tu ai venit cu ceva, desigur, dar… acum, cu noul început al lui Andrei și cu fetița…
Constanța Barbu făcu o pauză teatrală, exact cât să observe reacția Anei. Nu văzu niciuna. Doar o liniște care o enervă mai tare decât orice țipăt.
— Draga mea, situația este simplă. Andrei își reface viața cu Raluca. Ei așteaptă un copil. Apartamentul de aici, de pe Strada Castanilor, este mai spațios decât garsoniera lui. Au nevoie de lumină, de trei camere, de loc pentru un landou. Tu nu ai copii. Poți sta oriunde.
Ana privi pe fereastră. În curtea interioară a blocului, doi copii aruncau frunze ude în aer. Un câine lătra undeva, înfundat. Orașul Brașov își trăia viața în continuare, nepăsător la liniile invizibile care se retrasau într-o cameră de la etajul trei.
Telefonul Anei vibră pe masă. Pe ecran apăru numele lui Andrei. Ea nu întinse mâna.
— Răspunde-i, spuse Constanța Barbu cu un surâs subțire. Probabil vrea să grăbească lucrurile.
Ana apăsă butonul verde și puse telefonul pe difuzor, pe polița din hol.
— Mamă, vocea lui Andrei era neobișnuit de stinsă, ca și cum vorbea dintr-o cameră fără ecou. Ești la Ana?
Constanța își îndreptă spatele, triumfătoare.
— Da, dragul meu. Tocmai discutam detaliile. Fata e puțin încăpățânată, dar am convins-o eu. Am început deja să triem lucrurile.
Urmă o tăcere. Lungă. Atât de lungă, încât Ana auzi cum picură robinetul de la baie, cum foșnește vântul în castanul din fața geamului și cum motanul Mauriciu începe să toarcă suspect de tare, ca și cum ar fi înțeles ceva ce oamenii încă refuzau să priceapă.
— Mamă… făcu Andrei din nou. Oprește-te. Te rog.
Ea clipi, derutată.
— Ce înseamnă „oprește-te”?
— Pentru că nu știi tot.
Ana își ridică privirea. Nu spre fosta soacră. Ci spre un punct de pe perete, unde o pată de soare palid se lupta să rămână agățată de colțul unui tablou.
— Tocmai am ieșit de la notar, continuă Andrei. Apartamentul nu este al meu, mamă.
Constanța Barbu pufni scurt, într-un râs care semăna cu scârțâitul unei mobile vechi.
— Nu spune prostii. Doar tu ai plătit avansul, tu ai negociat creditul…
— Am făcut ce ai spus tu. Dar acum un an, înainte de nuntă, am semnat niște hârtii. Mai multe. Printre ele, un contract prenupțial.
— Un ce? Vocea femeii pierdu orice urmă de catifea.
— Un contract prenupțial, mamă. Pe care nu l-am citit pentru că mă grăbeam la meci, îți aduci aminte? Era finala campionatului, juca FCSB, m-ai sunat tu atunci cumva și mi-ai spus că oricum contează doar încrederea. Ei bine, avocatul mi l-a explicat azi pe litere. Banii de la bunica ei, pe care Ana i-a băgat în apartament, au fost trecuți într-o anexă separată. Contractul spune clar: în caz de divorț, partea ei rămâne proporțională. Iar cum eu nu am avut niciun venit stabil în ultimii doi ani – mulțumesc, tatăl tău, pentru postul ala cald care s-a dovedit o himeră – se pare că Ana a acoperit mai mult de șaizeci la sută din valoare. Conform actelor, apartamentul este al ei.
Constanța Barbu se lăsă încet pe un scaun din hol. Privirea i se fixă pe un punct gol, undeva deasupra umărului Anei. Parcă literele din lumea ei ordonată se amestecaseră brusc, fără niciun sens.
— Dar copilul… rosti ea într-un târziu, cu o voce subțire, speriată. Apartamentul oricum trebuie să rămână pentru copil…
Andrei tăcu atât de mult încât ecranul telefonului se stinse, apoi se reaprinse singur, ca o conștiință care nu poate fi păcălită.
— Copilul nu este al meu, mamă.
Cuvintele căzură în apartament fără zgomot. De aceea au și durut mai tare decât orice urlet. Până și Mauriciu încetă să toarcă. Constanța Barbu își scoase ochelarii și începu să-i șteargă mecanic de fular, deși sticla era perfect curată.
— Medicii au calculat termenul, continuă Andrei. Am verificat împreună cu Raluca, după ce am început să avem îndoieli. Nu e nevoie de teste, mamă. Ea a recunoscut acum două seri. A spus că i-a fost frică să rămână singură. Că nu știa cum să-mi spună. Că era disperată. Și eu… eu am fost prea ocupat să mă conving că am dreptate ca să mai ascult pe cineva.
Afară, o rafală de vânt scutură crengile castanului. Câteva frunze umede se lipiră de fereastră, ca niște palme mici care încearcă să se agațe de ceva înainte de cădere.
Ana nu simțea triumf. De luni de zile își imaginase ce va simți când adevărul va ieși la suprafață. Își promisese satisfacție, poate o urmă de răzbunare. Dar înăuntrul ei era doar liniște. Genul acela de liniște care se așterne după o furtună lungă, când aerul devine mai limpede, iar păsările încă nu îndrăznesc să cânte.
— Ana… vocea lui Andrei se sparse ușor. Nu-ți cer iertare. E prea târziu și prea puțin. Doar spune-i mamei să plece. Nu trebuia să vină.
Ana o privi pe femeia din fața ei. Cu un ceas mai devreme, Constanța Barbu părea un monument. Acum umerii i se rotunjiseră, iar ridurile din colțul gurii nu mai păreau semnele autorității, ci urmele unei oboseli foarte vechi.
— Ai auzit, spuse Ana, calm.
Femeia dădu din cap, încet. Se ridică. Își aranjă fularul cu aceleași gesturi mărunte, dar de data asta mâinile îi tremurau. Își luă poșeta de pe comodă, își încheie nasturele paltonului și se opri în prag.
— Știi… spuse ea, fără să se întoarcă. Toată viața am crezut că îl protejez pe Andrei.
Ana tăcu. Uneori omul are nevoie să audă singur finalul propriei gândiri.
— Și uite… vocea bătrânei se sparse într-o șoaptă. Că de fapt am protejat doar ceea ce voiam eu să cred despre el.
Ușa se închise aproape fără zgomot. Apartamentul se umplu din nou de sunetele lui blânde: motorul frigiderului, pașii moi ai motanului pe parchet, ploaia care începuse să bată în geam. Ana închise telefonul. În bucătărie, pe masă, stăteau două cești. Ceașa ei, subțire, cu o dungă albastră pe margine, și cana grea a lui Andrei, pe care ea încă n-o aruncase.
O luă pe ultima în mână. O ținu câteva clipe, ca pe un obiect dintr-un muzeu al unei ere apuse. Apoi deschise dulapul de sub chiuvetă și o așeză în spate, lângă oalele pe care nu le mai folosea. Nu pentru că voia să uite. Ci pentru că unele lucruri se termină abia atunci când nu-ți mai ocupă loc nici măcar într-un dulap.
Seara coborî peste Brașov ca un restaurator răbdător, acoperind culorile vii cu un strat subțire de semiobscuritate. În blocurile din jur se aprindeau ferestrele. Ana prepară un ceai. Nu cafea – cafeaua mirosea încă a dimineți împărțite și a tăceri în doi. Ceaiul își eliberă aroma de bergamotă în apă, convingând-o că anumite lucruri nu au nevoie de grabă ca să-și dezvăluie adevărata profunzime.
Telefonul nu mai sună. Liniștea era nouă, aproape străină. În ultimele luni, se obișnuise cu notificările continue, cu apelurile ratate, cu mesajele care mai întâi dureau, apoi enervau, iar mai târziu deveniseră doar un zgomot de fundal, ca trecerea unui tren printr-o gară unde nimeni nu mai așteaptă pe nimeni.
A doua zi dimineață, soneria sună din nou. De data aceasta, scurt, ezitant. Ana privi prin vizor. Pe palier stătea o fată tânără, într-un palton subțire, fără machiaj strident, fără acea siguranță pe care Ana și-o imaginase luni întregi. Raluca. Ținea în mâini un dosar.
Ana deschise.
— Îmi pare rău, spuse fata repede, cu o voce subțire, de om care a plâns mult și abia a terminat. Nu am niciun drept să fiu aici. Dar trebuie să-ți dau ceva.
Întinse dosarul. Ana îl luă fără un cuvânt.
— Sunt acte bancare, continuă Raluca. Andrei mi-a transferat o sumă mare acum trei luni. A spus că sunt economiile lui. Că totul este corect. Dar ieri am găsit un extras de cont. Banii au fost scoși din contul comun de economii, cu o zi înainte să depuneți actele de divorț.
Ana simți cum inima i se oprește preț de o secundă. Nu de furie. De surprindere.
— Am cheltuit doar chiria pe o lună, spuse fata. Restul sunt aici, în contul trecut pe foaie. Am semnat și o declarație la notar, în care recunosc de unde provin banii. Dacă ai nevoie de martori pentru un proces, voi veni.
Ana o privi îndelung. Se așteptase să vadă o rivală. În fața ei stătea un om care fusese, la rândul lui, prizonierul unor decizii care nu-i aparțineau.
— De ce? întrebă Ana.
Raluca zâmbi trist.
— Pentru că minciuna nu suportă liniștea. Când au încetat să mai țipe toți în jurul meu… m-am auzit pe mine.
Ploaia de afară se înteți. Ana se dădu la o parte.
— Intră.
Stătură amândouă în bucătărie. Fierbătorul porni din nou. Toate conversațiile importante din apartamentul acela păreau să aibă loc sub șuieratul aburului.
— Sarcina, spuse Raluca brusc. Nu există.
Ana puse ceașca jos.
— Am mințit, continuă fata, fără lacrimi. Am crezut că altfel nu mă va alege nimeni. Am crezut că dacă sunt utilă, rămân. Și am tot țesut, până m-am încâlcit singură în poveste.
— Andrei știe?
— Știe de aseară. Nu a țipat. A fost mai rău. S-a așezat pe marginea patului și a spus doar atât: „Am distrus totul cu mâinile mele”.
Cuvintele plutiră între ele, grele, definitive. Când Raluca plecă, ploaia se oprise deja. Pe asfalt luceau bălțile, reflectând felinare precum niște insule galbene. Fata mergea spre stația de autobuz fără umbrelă, deși din copaci mai cădeau picuri grei. Nu se uită înapoi.
Ana primi notificarea după-amiază. Suma intrase în cont. La descrierea tranzacției stăteau trei cuvinte: „Ce e al tău”.
Închise telefonul. Pentru prima dată după săptămâni întregi, nu simți nici furie, nici durere. Doar o liniște clară, ca aerul după ploaie.
În seara aceea, ieși pe balcon. Orașul vuia încet la poalele Tâmpei, iar undeva, într-un apartament vecin, un copil repeta la pian aceleași trei note, iar și iar. Melodia nu se lega încă, dar măcar încerca. Și asta era de ajuns.
În apartament, Mauriciu se întinse pe fotoliu și începu să toarcă din nou, stăpân pe liniștea care, în sfârșit, nu mai părea o așteptare.
