— Ai dat două sute patruzeci și șapte de lei pe ghetuțele Anei? Ți-ai pierdut mințile?
M-am întors atât de brusc încât am lovit cu cotul paharul de pe marginea blatului. S-a spart în chiuvetă, cioburi peste farfuriile nespălate. Dna Doina stătea în ușa sufrageriei, cu portofelul meu în mână și bonurile de la bancomat fluturându-i printre degete. Bonuri pe care le scosese din geaca mea, din cuier, cât timp eu făceam cafeaua.
— În a dumneavoastră? Dragul meu, ăsta e și apartamentul fiică-mii. Iar eu doar m-am uitat să văd pe ce se duc banii, de săriți ca arși de fiecare dată când vă întreb.
Vlad stătea pe canapea, cu tableta în brațe. Ecranul era stins. Auzea fiecare cuvânt și tăcea. Tăcea ca la fiecare masă de duminică, de parcă între mine și maică-sa era un meci de tenis pe care nu-l privea nimeni.
N-a început cu banii. A început cu „sfaturi”, din alea nevinovate, imediat după ce ne-am mutat împreună. Când s-a născut Ana, Doina venea la ora șapte fără zece, înainte să-mi beau prima gură de cafea, și îmi explica faptul că scutecele trebuie schimbate în sens invers acelor de ceasornic. O dată am găsit-o în dormitor rearanjându-mi sertarele cu lenjerie, pentru că „așa e mai logic”. Îmi deschidea frigiderul și ofta văzând carnea de la măcelărie, nu de la supermarket. Iar Vlad, când îi spuneam, ridica din umeri: „Vrea să ajute, ce naiba”. Fraza asta am auzit-o atât de des încât a devenit coloana sonoră a căsniciei mele.
Când Ana a împlinit patru ani, Doina a trecut la alt nivel. Nu mai era vorba de sertare și de puiul de la cuptor. A început să-mi spună, mai întâi printre dinți, apoi direct, că fetița e îmbrăcată prea subțire, că mănâncă prea des paste, că n-are nevoie de ședințe la psihologul privat, că „pe vremea noastră copiii creșteau și fără atâta știință”. O prindeam șoptindu-i Anei, în timp ce-i trăgea geaca pe ea: „Lasă, că bunica te iubește mai mult decât toți”.
Prima dată când am ridicat vocea de-adevăratelea, Ana avea cinci ani și refuza să mănânce ciorba de roșii. Doina stătea cu lingura în aer, îndesându-i-o la gură, iar micuța plângea cu lacrimi mari, holbându-se la mine, cerând ajutor din priviri. Am spus, calm, să se oprească. N-a reacționat. Apoi am urlat. M-am auzit din afară și m-am speriat singură. I-am smuls-o pe Ana din brațe, iar Doina m-a privit cu o liniște înfiorătoare.
— Ești isteric. O să-ți intre copilul în cap și-o să-ți distrugi familia.
M-am uitat la Vlad. Stătea sprijinit de tocul ușii și se uita la ceas. A spus: „Hai, gata, vă certați de la o ciorbă”. De la o ciorbă. Adică de la faptul că maică-sa îi forța copilul pe gât cu mâncare, iar eu nu mai aveam aer.
Problema mare a venit acum un an și jumătate, când Vlad și-a pierdut slujba la fabrica de piese auto. Nu mai aveam același venit, trăiam amândoi din leafa mea de la birou și din ceva economii. Am strâns cureaua, am tăiat tot ce nu era vital. Iar Doina a început să vină și mai des. Ne aducea plase cu alimente și, de fiecare dată, arunca o săgeată: „Măcar atât, dacă tot nu vă ajung banii”. „Nu vă ajung”, de parcă eu beam banii pe cafea la colț de bloc.
Apoi am aflat că o suna pe fiică-sa și o întreba cât am cheltuit săptămâna aia, dacă mi-am luat iar cremă de mâini, dacă i-am cumpărat Anei rochița aia „inutilă” de la mall. Vlad îmi spunea că „e mama, își face griji”. Eu îi spuneam că nu e grijă, e control, și că dacă mai o singură dată îi raportează cât dau eu pe un ruj, îmi iau copilul și plec. A dat din cap, a promis, iar duminica următoare am găsit-o pe Doina în casă, singură, uitându-se prin facturile din sertarul din hol.
FINALUL, de fapt, a venit într-o joi seară, la o pizza. Stăteam toți trei în sufragerie, plus Doina, care venise „să vadă fata”. Ana era obosită, n-avea poftă de mâncare și voia să se uite la desene. Pe la a doua felie, Doina a spus brusc, pe un ton de anunț oficial:
— Am rezolvat cu grădinița. Din septembrie, Ana vine la grupa de pe strada Mihai Eminescu, lângă mine. Așa o iau eu, nu vă mai stresați.
Am pus furculița jos. Am simțit cum mi se încălzesc obrajii.
— Cum adică ai rezolvat? Ce-ai rezolvat?
— Am înscris-o. Am vorbit cu directoarea, e loc. Voi oricum mereu amânați totul.
M-am uitat la Vlad. Acolo, la masă, cu copilul între noi și maică-sa mestecând liniștită, eu speram, Doamne, cât am sperat, că de data asta o să spună ceva. O să spună: „Mamă, ai întrecut măsura”. Sau măcar: „Mai vorbim”. Orice. Să fie de partea noastră.
A băut un gât de bere și a spus: „Păi… poate nu e o idee rea. E mai aproape de școala ei.”
Atunci am împins scaunul. Picioarele i-au scârțâit pe parchet. Mâinile îmi tremurau, iar vocea a ieșit mult mai joasă decât mă așteptam.
— Nu se pune problema. Doamnă, nu dumneavoastră decideți unde merge copilul meu. Nu dumneavoastră îmi controlați casa, banii și viața. Gata.
— Vlad, auzi cum vorbește cu mine? — a făcut ea, albă la față, ducând mâna la piept.
Dar eu nu mă uitam la ea. Îl fixam pe el, pe omul cu care împărțeam patul, creditul, părinții bătrâni și nopțile în care Ana făcea febră.
— Acum alegi, — am spus, aproape în șoaptă. — Ori ești soțul meu, ori ești băiatul mamei. Fără variante de mijloc. Dacă nu poți pune un hotar între familia ta și ea, eu plec. Nu la o prietenă, nu o noapte. Plec de tot.
S-a lăsat o tăcere atât de densă că auzeam cum plouă pe pervaz. Vlad mă privea ca și cum m-ar fi văzut pentru prima oară. Doina a început să bolborosească, ceva de ingratitudine, de sacrificiul părinților, de faptul că îi întorc fata împotriva ei. N-am mai ascultat.
M-am ridicat, am luat-o pe Ana de mână și am ieșit. Fără să trântesc ușa, fără să plâng pe hol.
De atunci stau la fratele meu, în Brașov, pe strada Murelor. Vlad a sunat. Prima dată supărat, spunându-mi că am făcut o scenă stupidă. Apoi cu vocea stinsă, zicându-mi că îi pare rău, că e confuz. Ieri a venit până aici. S-a așezat pe canapeaua din sufragerie, a frământat o batistă de hârtie și a spus că „are nevoie de timp, pentru că este o situație complicată”.
Situație complicată. După nouă ani de căsnicie, tipul nu știe dacă e mai important să-și liniștească nevasta sau să-și asculte mama. Iar eu, privindu-l cum se foiește stingherit, am realizat că nu mai simt furie. Nu mai simt milă. Doar un gol curat, ca o cameră din care ai cărat toată mobila.
— Nu-ți mai dau eu timp, — am spus, închizându-i paltonul și întinzându-i cheile de la mașină. — Ori vii cu o programare la psiholog și cu granițe clare puse propriei mame, ori te întorci la ea. Dar nu te mai preface că poți trăi cu fundul în două luntrii. Nu mai merge.
A plecat fără să spună nimic. Am închis ușa și am ascultat cum îi scad pașii pe scări. Ana desena la masă, cu creioanele împrăștiate. S-a uitat la mine, a clipit de două ori și a spus: „Mami, pot să fac un curcubeu cu doar trei culori?”. I-am zâmbit și am spus că da.
Multă vreme am crezut că o soție bună își strânge dinții și rabdă. Că pentru copil trebuie să înghiți noduri, să lași de la tine, să taci. Dar oare un copil chiar are nevoie de un cămin în care mama lui se simte invizibilă? Și, mai ales, se mai poate repara o căsnicie după ce realizezi că soțul tău nu a învățat niciodată să spună „nu” femeii care l-a crescut?
Eu una am obosit. Și cred că limitele trebuiau puse cu mult înainte de a ajunge să-mi caute bonurile în buzunarul de la geacă. Dar asta e, uneori înțelegi cel mai bine ce ai de făcut abia când dai cu capul de pragul de sus.
Singurul lucru pe care-l știu sigur e că Ana va crește într-o casă în care nimeni nu va mai veni nepoftit să-i spună mamei ei cât valorează. Restul, rămâne de văzut.
Din dormitor, telefonul a vibrat scurt. Un mesaj. Am ridicat ecranul: „Am vorbit cu un terapeut. Luni am prima ședință. Pot să vin mâine să vorbim? Doar noi trei, ca o familie.”
Am citit de trei ori, până când cuvintele s-au estompat. Nu i-am răspuns imediat. Am ieșit în living, unde Ana colora ultima dungă a curcubeului cu un mov strident.
— Gata, mami! E frumos?
— Este cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată, i-am spus, și am tras-o lângă mine pe canapea, cu tot cu creioane.
