Vântul bătea în rafale deasupra cheilor, iar podul metalic vibra sub pași ca o coardă ruginită. Ioana pășea încet, cu bastonul alb întins în față, deși fiecare detaliu îi era limpede ca un ecran de cinema: lanțurile acoperite de rugină, scândurile lipsă, spuma albă a apei la douăzeci de metri mai jos. Purta ochelari fumurii ca să ascundă faptul că ochii ei urmăreau umbra lui Andrei cu o precizie de ceasornic.
— Mai avem puțin, iubito. Doar câțiva metri, murmură el, cu o voce catifelată, prea catifelată.
Ioana simți cum îi tremură mâna pe baston, dar nu de frică. De furie. De trei luni de când vedea din nou culorile, de trei luni în care Andrei nu mai era bărbatul cu care se căsătorise, ci un străin care îi număra zilele.
Se opriră aproape de mijlocul podului. O pală de vânt izbi balustrada, iar Andrei o apucă de umăr — un gest care ar fi părut protector, dacă nu i-ar fi înfipt degetele în carne cu o strânsoare nefirească. Ioana ridică ușor capul, prefăcându-se că ascultă vuietul râului, dar îi surprinse reflexia în ochelarii ei: maxilarul încordat, privirea fixă, respirația accelerată.
— Andrei, ce e? întrebă ea cu inocență.
— Nimic. Totul e bine acum.
Și atunci simți palmele lui în spate. Un impuls brusc, violent, care o aruncă peste balustradă. Bastonul i se desprinse din mână, ochelarii zburară într-o parte, iar corpul ei se prăbuși prin aerul rece. Ultimul lucru pe care-l auzi înainte de plonjon fu șoapta lui: *Îmi pare rău, dar așa trebuia*.
Apa o înghiți cu o forță brutală. Ioana se lăsă dusă de curent câteva secunde, apoi se zbătu să iasă la suprafață. Nu era panicată — de fapt, niciodată nu fusese mai calmă. Închisese ochii la impact, dar acum îi deschise larg și văzu razele soarelui dansând sub apă ca niște panglici aurii. Înotă energic spre malul stâncos, acolo unde știa că o așteaptă o umbră verde-închis: caiacul lui Valentin.
—
În urmă cu opt luni, Ioana era complet oarbă.
Un virus necruțător îi atacase nervul optic. Medicii din București dădeau din cap, cei din Cluj repetau aceleași cuvinte: *șanse minime*. Andrei o ținuse de mână în salon, îi ștergea lacrimile, îi promitea că vor trece împreună prin orice. Pe atunci, Ioana îl credea.
La câteva săptămâni după externare, notarul îi înmânase actele apartamentului din centrul vechi al Brașovului — o moștenire de la bunicul ei, evaluată la peste 280.000 de euro. Andrei semnase ca martor, cu un zâmbet subțire. Din acea seară, tandrețea lui începu să se macine încet, ca o piatră sub picături dese. Nu mai venea acasă la prânz, nu mai întreba cum se simte, iar telefonul îi vibra noaptea în bucătărie cu mesaje pe care le citea pe ascuns.
Ioana nu mai plângea. Învățase să numere pașii, să gătească pipăind, să recunoască minciunile după ton. Dar într-o dimineață, când razele soarelui intrară oblic prin jaluzele, zări o pată difuză de lumină. Apoi conturul ferestrei. Apoi florile de pe pervaz.
Se duse singură la o clinică din Târgu Mureș, fără să-i spună nimic. Analizele arătau o regenerare nervoasă lentă, dar sigură. Doctorul îi recomandă un tratament discret, iar ea îl urmă cu sfințenie. În două luni, vedea aproape normal, doar că purta lentile de contact opace și ochelarii fumurii ca să nu se dea de gol.
De ce? Pentru că între timp auzise o convorbire care-i înghețase sângele. Andrei vorbea în baie, crezând că ea doarme: *Silvana, nu mai rezist. Dacă nu se întâmplă nimic până la vară, divorțez, dar pierdem apartamentul. Dacă ea… pățește ceva, totul rămâne al nostru. Gândește-te, iubito.*
Și-a înghițit nodul din gât și a început să-și pregătească răzbunarea. A instalat camere ascunse în living, i-a copiat mesajele din telefon, a vorbit cu Valentin — un fost coleg de poliție, acum detectiv particular. I-a spus tot. Bărbatul a stat o noapte întreagă să analizeze înregistrările și a confirmat: Andrei Popescu nu doar că o înșela, dar voia să scape de ea.
— Lasă-l să facă următorul pas, i-a sugerat Valentin. O să-i dăm noi ocazia perfectă.
—
Ocazia a apărut într-o vineri seară, când Andrei a adus acasă o broșură cu pensiuni din zona Bran-Zărnești.
— Avem nevoie de o escapadă, draga mea, i-a spus el, așezându-se lângă ea pe canapea. Am găsit un loc minunat, lângă chei. Aer curat, peisaje superbe. Și e un pod suspendat vechi… o să-ți descriu totul, o să simți fiecare clipă.
Ioana îi zâmbi dulce, deși sub piele simțea furnicături. *Podul din Cheile Zărneștiului*. Locul pe care-l alesese și el, dar și ea. Cu o zi înainte de plecare, își scoase din seif un pachet etanș, cu o cameră GoPro minusculă, un reportofon și un telefon vechi cu cartelă nouă. Îl sună pe Valentin.
— Mâine, la ora cinci, la cotul râului, sub pod. Să ai caiacul pregătit.
— Sigură că vrei să faci asta? Poate fi periculos.
— Vreau să-l privesc în ochi când o să creadă că a scăpat.
Dimineața următoare, își puse costumul sub bluză, își aranjă ochelarii, își luă bastonul și urcă în mașină. Andrei era neobișnuit de grijuliu, îi deschise portiera, îi spuse că miroase a brad, că păsările cântă pe stânci. Pe măsură ce se apropiau de pod, respirația lui deveni sacadată. Ioana vedea totul prin lentile, dar se prefăcea că nu observă cum îi tremură mâinile pe volan.
Când ajunseră la intrarea pe pod, Andrei se opri.
— Hai să mergem încet. Te țin eu.
— Bine, Andrei.
Păși pe scânduri cu pași mici, prefăcându-se că se dezechilibrează. El o prindea de braț, o trăgea lângă balustradă. Vorbea întruna, ca să acopere zgomotul vântului și al râului, dar Ioana auzea doar bătăile inimii ei și numărătoarea inversă.
La mijlocul podului, Andrei se uită în stânga și-n dreapta. Nu era nimeni. Doar munții și apa.
Și atunci o împinse.
—
Căderea fu mai lungă decât anticipase. Când atinse apa, durerea o străfulgeră prin umăr, dar adrenalina o făcu să rămână conștientă. Curentul o trase în aval, însă ea înotă pe sub apă câțiva metri și se agăță de o piatră. Camera de pe piept înregistrase tot: vuietul, strigătul ei prefăcut, chiar și șoapta lui de dinainte de impact.
Valentin o zări imediat, vâsli spre ea și o trase în caiac.
— Ai reușit, fetițo. E totul aici?
Ioana tuși, scoase reportofonul din buzunarul etanș și apăsă play. Se auziră pașii pe scândură, vocea lui Andrei, apoi zgomotul împingerii și plonjonul.
— Destul pentru poliție, spuse Valentin.
În timp ce Andrei suna la 112 cu voce tremurată — *Soția mea… era oarbă… a alunecat… n-am putut s-o țin* —, o mașină de poliție opri la marginea drumului, alertată deja de apelul Valentinei.
Doi agenți se apropiară de pod. Andrei se întoarse, cu telefonul încă la ureche, cu masca suferinței bine lipită pe față.
— Domnul Andrei Popescu? întrebă unul dintre ei.
— Da… eu am sunat. Soția mea…
— Știm. Sunteți arestat pentru tentativă de omor.
— Ce?! Eu am încercat s-o salvez! E oarbă, a căzut…
— Atunci poate ne explicați cum a ajuns soția dumneavoastră în secția de poliție acum cinci minute, cu o înregistrare completă a faptelor.
Fața lui Andrei se făcu albă ca varul. Se întoarse spre drum, de unde se apropia o altă mașină. Din ea coborî o femeie cu părul ud, fără ochelari, fără baston. Ochii ei verzi îl fixară direct, fără nicio urmă de ceață.
— Bună, Andrei, spuse Ioana, oprindu-se la doi pași de el. Mă vezi?
Bărbatul deschise gura, dar nu scoase niciun sunet.
— Nu mai sunt oarbă de luni bune. Am văzut cum te-ai uitat la mine înainte să mă împingi. Am văzut fiecare rid de pe fruntea ta, fiecare strop de sudoare. Și am văzut cum ți-a părut rău… doar pentru o secundă.
Andrei încercă să facă un pas înapoi, dar polițiștii îl prinseră de brațe. Pe chipul lui se amestecau groaza și neîncrederea.
— Nu… tu minți. E o înscenare…
Ioana scoase reportofonul și îl ridică în aer, ca pe un trofeu.
— E vocea ta, Andrei. Și pe video se vede clar cum m-ai aruncat. Ai vrut să scapi de mine ca să iei apartamentul bunicului. Dar apartamentul o să rămână al meu. Iar tu o să mergi acolo unde meriți.
Unul dintre agenți îi puse cătușele, iar celălalt începu să-i citească drepturile. Andrei fu condus spre mașina de poliție. Înainte să intre, aruncă o ultimă privire peste umăr. Ioana stătea pe marginea drumului, cu părul încă ud și un șal pe umerii pe care i-l dăduse Valentin. Nu mai tremura. Din buzunarul jachetei scoase ochelarii fumurii, se uită la ei preț de o clipă, apoi îi aruncă în râu.
În urmă rămase doar vântul și vuietul apei. Ioana privi cum curentul ducea ochelarii spre stânci, apoi îi spuse lui Valentin:
— Hai acasă. Am un apartament frumos de vopsit.
El zâmbi, porni motorul, iar mașina se îndepărtă lăsând în urmă un pod ruginit și un bărbat care încă nu înțelegea cum de nu auzise adevărul din pașii aceia mărunți de nevăzătoare.
