În salonul principal al conacului din dealurile Buștenilor, crinii albi vegheau somnul Anei. Sicriul ei, din lemn de stejar cu mânere argintii, strălucea sub lumina rece a candelabrelor. Ana părea că doarme, îmbrăcată într-o rochie albă, simplă, cu un guler ușor ridicat. Unica pată de culoare era verigheta, prinsă de un deget lipsit de viață.
Andrei stătea lângă ea, cu umerii prăbușiți de o durere mută. Îi ținea mâna stângă, degetele lui tremurând peste ale ei, încercând parcă să transfere un strop de căldură într-un trup de gheață. Camera se auzea propria respirație, sacadată, chinuită.
— Ana… am venit prea târziu, șopti el, plecându-și fruntea spre mâna ei.
Acea mișcare firească, aproape de adorație, deplasă materialul fin al rochiei la gât. Sub claviculă, pielea imaculată dezvălui un secret. O pată violet-deschis, contondentă, de mărimea unei monede. Nu era sânge. Nu era o rană deschisă. Era umbra unei atingeri brutale, o pecete a violenței pe un trup care acum odihnea.
În acea fracțiune de secundă, Margareta făcu un pas în față. Un gest precis, aproape mecanic. Cu două degete, trase cu blândețe marginea dantelei înapoi peste pată. Ca și cum ar fi aranjat o cută rebelă. Trupul Anei rămase perfect nemișcat sub atingerea ei.
Andrei îngheță. Nu doar mâna, ci întreaga lui ființă. Văzuse. Văzuse vanataia ridicată dinspre umăr. Văzuse panica din mișcările Margaretei. Văzuse cum secretul fusese reîngropat sub voalul alb chiar sub ochii lui.
Lăsă ușor mâna Anei la loc, exact cum fusese, și se întoarse spre Margareta. Privirea lui nu mai era nici tristă, nici confuză. Era tăioasă ca o lamă.
— Ce-i asta?
Margareta își plimbă limba peste buzele uscate, făcând un efort să-și mențină calmul.
— Andrei, nu face o scenă acum, șopti ea, dar vocea îi era golită de autoritate. Ochii, însă, o trădau. Erau largi și locuiți de o teamă viscerală.
În spatele ei, Vlad lăsă imediat privirea în podea. Respirația i se acceleră vizibil, pieptul ridicându-i-se sub cămașa neagră pe care o purta. Nu scosese niciun sunet, dar tăcerea lui urla.
Andrei se desprinse complet de sicriu și se postă în fața lui Vlad. O singură mișcare. O mână fermă i se așeză pe umăr, degetele încleștându-se cu o forță reținută. Niciun pumn, nicio bruscare. Doar o gravitație care îl țintui pe loc pe celălalt.
— Spune-mi ce s-a întâmplat înainte să ajung eu aici.
Buzele lui Vlad tremurau. Încercă să ridice ochii spre Andrei, dar nu reuși. Privirea îi fugi într-o parte, direct spre Margareta, cerând parcă salvarea sau o instrucțiune.
Fața Margaretei devenise albă ca varul. Se agăța de poșeta de lângă ea cu atâta putere încât încheieturile îi erau albe.
Andrei își retrase mâna de pe umărul lui, lăsându-i spațiul gol, dar păstrându-și poziția. Aerul din cameră devenise dens, irespirabil. Liniștea aceea nu mai era a doliului, ci a unui recipient sub presiune gata să explodeze. O întrebare finală plutise deja, nerostită, în mintea lui încă de când văzuse verigheta de pe degetul ei. Acum, privind vanataia pe care Margareta se grăbise s-o mascheze, întrebarea căpătă o formă nouă, mult mai cumplită.
— Era însărcinată. Al cui e?
Vlad trase aer în piept. Un sunet șuierător, de animal prins în capcană. Margareta întoarse brusc capul spre el, cu o implorare mută, un avertisment tăios și o rugăminte, toate contopite pe fața ei crispată. Sprâncenele i se strânseră, iar buzele se întredeschiseră, gata să articuleze ceva ce semăna periculos de mult cu o amenințare.
Răspunsul nu veni prin cuvinte.
Vlad, sub privirea înghețată a Andreiului și panica stăpână a Margaretei, clipea des, transpirând. Își frecă palmele de pantaloni, incapabil să stea locului.
— Nu… nu știu despre ce vorbești, bolborosi el în cele din urmă, vocea sugrumată. A fost un accident. Nimeni n-a făcut nimic. A căzut.
— A căzut… repetă Andrei, cu o voce joasă, distilând fiecare cuvânt ca pe o otravă. Privi din nou spre Margareta, care se sprijinise de un stâlp, fără putere. A căzut și și-a făcut o vanataie sub claviculă. De la o căzătură. Tu ai văzut-o când a căzut?
Întrebarea îl străpunse pe Vlad ca un pumnal.
Margareta se desprinse de stâlp, făcând un pas mic, nesigur, dar Andrei întinse o mână în lateral, fără s-o privească, într-un gest suprem de autoritate care o bloca pe loc. Gestul spunea mai mult decât orice cuvânt: „Cu tine voi vorbi eu mai târziu.”
— Vlad, privirea la mine, comandă Andrei. Nu la ea. La mine. Ce ai încercat să-mi ascunzi de fiecare dată când sunam de pe șantierul din Austria? De ce Ana plângea mereu înainte să închidă? Spune-mi adevărul acum, pentru că jur pe tot ce am sfânt că nu mai ai unde să fugi.
Lui Vlad i se tăie respirația. Se uită din nou spre Margareta, însă de data aceasta, expresia ei era goală, resemnată. Își dăduse seama că barajul pe care încercaseră amândoi să-l construiască se prăbușise cu o singură atingere a dantelei. Vlad înghiți în sec, iar lacrimile începură să-i strivească ochii. Nu era vinovăție. Era teamă.
— Unchiule, m-a amenințat că mă omoară! izbucni el deodată, arătând cu degetul spre Margareta. Nu pe tine. Pe mine! Ea… a spus că Ana trebuia să fie a mea, că așa e corect, că putem crește copilul împreună. Și când Ana a aflat că tu ai cumpărat biletul de avion să te întorci mai devreme… s-a dus la ea și i-a spus că-ți va mărturisi totul. Tot!
Andrei nu clipi. Nu se clinti. Doar privi încet spre Margareta, care acum își acoperise gura cu ambele mâini.
— Ai ucis-o pentru că voia să-mi spună adevărul? întrebă el, cu o liniște sufocantă. Ai ucis-o pe ea și copilul meu?
Margareta își lăsă mâinile în jos. Toate măștile căzură într-o singură secundă. Nu mai rămase decât o femeie pustiită, arsă de o gelozie și un orgoliu care mocniseră decenii întregi. Sora mai mare, cea care întotdeauna primise totul și-l pierduse pe singurul bărbat pe care-l dorise vreodată, care apoi privise cum acesta se îndrăgostește de frumoasa Ana, tânăra venită de nicăieri.
— Era o trădătoare! șuieră ea printre dinți. Îți lua tot ce ai. Uite-te la tine, Andrei, un bărbat distrus pentru o fată pe care abia o cunoșteai de doi ani. Te-ai însurat cu ea fără să te gândești la mine, la noi, la familia noastră. Eu am fost aici! Eu am avut grijă de Vlad, de casă, de numele nostru. Ea ce ți-a adus? Un pântec plin și gândul de a fugi cu averea ta.
Andrei se răsuci spre ea cu o viteză care o făcu să dea înapoi, lovindu-se cu spatele de stâlp. Pentru prima dată, vălul de control de pe fața lui se sparse, lăsând să se vadă o durere atât de brută încât ar fi putut îngenunchea orice om.
— L-ai pus pe Vlad s-o ucidă, nu-i așa? Copilul pe care l-ai crescut, transformat în unealta ta.
În acea clipă, ușile salonului se deschiseră larg. Trei polițiști și inspectorul Tudorache intrară înăuntru, urmați de doi medici legiști cu genți. Erau așteptați, conform procedurii, pentru declarațiile finale înainte de înmormântare. Însă văzând scena din fața lor, inspectorul se opri brusc. Simți tensiunea din aer, o lamă invizibilă suspendată între cei trei.
— Domnule Andrei, se întâmplă ceva aici?
Andrei nu-și luă ochii de la Margareta.
— Domnule inspector, dânsa și nepotul meu au ceva important să vă declare. Priviți-i cu atenție. Și vă rog să rețineți că, înainte de a veni, singurul meu telefon a fost la un prieten din Viena, pentru a verifica alibiul lui Vlad din noaptea morții Anei. Vlad mi-a spus că era cu mine într-un apel video, dar la ora respectivă, dânsul era în mașină, pe autostradă, în direcția Bușteni. Am dovada video.
Vlad icni, făcând un pas înapoi. Margareta rămase nemișcată, de parcă tot sângele i se scursese din trup. Inspectorul îi privi pe amândoi, apoi pe Andrei. Văzu vanataia de pe gâtul Anei, acum vizibilă unde Vlad, în încercarea de a ieși din scenă, atinsese din greșeală sicriul, deplasând din nou dantela. Văzu fața palidă a Margaretei și tremurul necontrolat al lui Vlad.
— Vlad Negoescu, Margareta Negoescu, spuse inspectorul cu o voce gravă, vă invit să mă urmați la secția din oraș. Aveți dreptul să nu spuneți nimic, dar tot ce va fi declarat va fi folosit împotriva voastră.
În timp ce polițiștii se apropiau, Margareta se uită la Andrei cu o ură atât de concentrată încât devenea palpabilă. Nu mai era nicio urmă de teamă pe chipul ei, doar otrava înfrângerii și un resentiment de-o viață.
— N-ai să scapi de noi, Andrei. Familia e pentru totdeauna.
— Nu, răspunse el, întorcându-se încet cu spatele la ea. Tu nu mai ești familia mea. Singura mea familie zace aici.
Se apropie de sicriu și își așeză mâna peste a Anei, acoperind-o protectiv. Afară, ultimele raze ale soarelui de septembrie sparseră norii, inundând salonul cu o lumină caldă, care atinse chipul Anei, făcând-o să pară, pentru o ultimă oară, că zâmbește.
Margareta și Vlad fură încătușați și scoși pe ușa din spate, departe de privirile celorlalți invitați care așteptau în curte. În salon rămase doar Andrei, lângă sicriu, cu inspectorul care aștepta discret lângă ușă.
— Domnule Andrei, șopti inspectorul, îmi pare nespus de rău. Veți avea dreptate.
— Dreptatea n-o s-o mai aducă înapoi, domnule inspector. Nici pe ea, nici pe copilul nostru. Dar cel puțin, Ana poate dormi liniștită. Adevărul nu va mai fi acoperit de nicio dantelă.
Strânse ultima oară mâna rece a soției sale, apoi se aplecă și depuse un sărut lung pe fruntea ei. Când se ridică, nu mai era un bărbat zdrobit, ci unul care-și găsise, prin suferință, un nou rost. Martorul tăcut al unei crime dezvăluite chiar sub lumina candelabrelor unei case blestemate.
