Vlad Marinescu semnase de trei ori documentul acela. A treia oară a fost cea care i-a distrus liniștea.
Vă spun eu cum a fost, pentru că eu eram acolo, în capătul mesei, cu telefonul în buzunar și cu un zâmbet pe care acum îl regret. Eram director financiar la o firmă de utilaje agricole din Craiova, o companie mică, dar cu ambiții mari: negociam un contract de licență cu o firmă din Shenzhen pentru o tehnologie de irigare prin senzori. Șase luni de muncă. Șase luni în care eu am tras sforile din umbră, pentru că patronul, Bogdan Iliescu, avea încredere oarbă în mine.
Nu vă mint: modificasem varianta în română a contractului. Scosesem limita de cinci ani de folosire a tehnologiei și transformasem dreptul de utilizare într-unul exclusiv, extins și către filiale, fără nicio aprobare suplimentară din partea chinezilor. Aveam datorii la două bănci și un credit ipotecar pe care nu-l mai puteam susține din salariu. Un intermediar din Cluj îmi promisese un comision consistent dacă reușeam să strecor clauza aia. Nu m-am gândit la firmă. M-am gândit la ratele din luna următoare.
În ziua aceea de martie, ședința se ținea la etajul șapte, într-o sală de sticlă cu vedere spre Parcul Romanescu, încă golaș, cu crengile ude după o ploaie de dimineață. Pe masă erau cești de cafea uitate de cu o zi înainte și un vas cu mandarine pe care nimeni nu le atinsese. La televizorul din colț mergea fără sonor un post de știri, cu un titlu despre prețul la energie care sărea iar peste noapte.
A intrat o curieră. Purta o geacă udă pe umeri, cu picături care i se scurgeau pe reverul jachetei. Avea în mâini două pungi de cafea pentru firma de alături și, într-o sacoșă separată, niște sandvișuri care se răceau pentru un alt client, de la etajul zece. Pe telefon îi curgea deja o taxă de întârziere — aplicația de curierat penaliza fiecare minut peste program.
Am privit-o vreo secundă și mi-a scăpat o remarcă pe care nu mi-o pot ierta acum: „Ești deșteaptă, nu? Hai, tradu-ne și nouă chestia asta, să vedem ce zice."
Am zis-o în glumă, ca să destind atmosfera, pentru că negocierea se împotmolise iar reprezentantul chinez, un bărbat în vârstă, cu ochelari cu rame subțiri, tocmai închisese dosarul și vorbea în șoaptă cu avocatul lui. Doi dintre colegii mei mai tineri au chicotit. Fata a întins telefonul spre Bogdan, ca să semneze de primire, dar ochii i s-au oprit pe ecranul mare din capătul sălii, unde rula paragraful în chineză și traducerea noastră alăturată.
A pus jos pungile pe un dulăpior lângă intrare. Și-a scos elasticul de la încheietură, și-a strâns părul ud într-un coc grăbit, și a făcut trei pași spre masă.
— Aici scrie că firma dumneavoastră primește dreptul de folosire a tehnologiei pe cinci ani. În varianta în română, termenul a dispărut, iar dreptul e numit exclusiv.
Traducătorul nostru angajat, un băiat pe nume Cezar, a răsfoit nervos printre foi.
— E o adaptare juridică admisă.
— Nu. E o condiție diferită.
Bătrânul chinez a auzit cuvintele cunoscute și s-a întors spre ea. I-a spus ceva. Ea i-a răspuns. El a mai pus o întrebare, apoi a arătat cu degetul spre al treilea paragraf.
— Ce spune? a întrebat Bogdan.
— Întreabă de ce în versiunea românească a apărut o clauză prin care tehnologia poate fi transferată filialelor fără nicio aprobare separată. În textul chinezesc, clauza asta nu există.
M-am ridicat brusc — recunosc, mi-a fugit sângele din obraji.
— Domnișoara a adus cafeaua și acum vrea să participe la negocieri. Scoateți-o afară.
Bogdan s-a uitat lung la mine, apoi la fată.
— Puteți s-o scoateți. Dar întâi salvați ambele variante ale contractului. După pauză, una dintre ele s-ar putea să dispară.
În sală s-a lăsat o liniște grea, în care se auzea doar ventilația și, de undeva, un telefon vibrând pe masă. Bogdan mi-a luat laptopul din față și a sunat-o pe șefa departamentului juridic. După zece minute a ieșit la iveală: fișierul afișat pe ecran fusese încărcat în acea dimineață dintr-un folder care îmi aparținea mie. Partea chineză a acceptat să reia discuția după verificare.
Eu am ieșit din sală înainte să mi se ceară explicit. Am coborât cu liftul de serviciu, nu cu cel de sticlă din față, pentru că nu voiam să dau ochii cu nimeni. Afară ploua mărunt și mi-am aprins o țigară sub streașina clădirii, lângă un câine vagabond care dormea ghemuit pe o bucată de carton — îl mai văzusem acolo de câteva ori, avea o ureche ruptă și nimeni nu-l alunga.
Fata — am aflat mai târziu că o cheamă Rodica Ștefănescu — a întins telefonul ca să semneze de primire a livrării.
— Trebuie să plec mai departe.
— Cum vă numiți? a întrebat-o Bogdan.
— Rodica Ștefănescu.
— Unde ați învățat limba?
— La Facultatea de Limbi Străine, secția de chineză. Trei ani.
— De ce ați renunțat?
Ea a deschis aplicația unei farmacii de pe telefon. În coș erau medicamente pentru mama ei și, alături, o sumă care nu ajungea până la sfârșitul săptămânii. Chiria pentru garsoniera din Brazda lui Novac era scadentă în șase zile.
— A trebuit să muncesc.
Bogdan a semnat de primirea coletelor și i-a cerut numărul de telefon. Ea l-a dictat, și-a luat pungile și a plecat mai departe, spre etajul zece, unde sandvișurile deja se răciseră complet.
Eu am aflat abia a doua zi, de la o colegă, ce s-a întâmplat după. Bogdan i-a propus Rodicăi trei luni de probă în departamentul de contracte. Salariul era de patru ori mai mare decât ce câștiga ca și curieră, iar programul îi permitea s-o ducă pe mama ei la control, la Spitalul Județean, o dată la două săptămâni. Rodica a citit fiecare rând din propriul contract și a tăiat cu pixul clauza care permitea angajatorului să-i extindă atribuțiile fără remunerație suplimentară — exact genul de clauză pe care eu, cu experiența mea de zece ani, o strecurasem cu bună știință în contractul cu chinezii.
Pe mine m-au chemat luni dimineață în biroul lui Bogdan. Fereastra dădea spre parcarea din spate, unde mașina mea, un Logan gri cumpărat rate, stătea parcată strâmb, așa cum o lăsasem în grabă cu o săptămână înainte.
— Vlad, am verificat conturile intermediarului din Cluj. Am verificat și transferurile din ultimele patru luni. Ai două opțiuni: demisie azi, cu returnarea integrală a comisionului primit — nouăsprezece mii de euro — sau plângere penală pentru fals în înscrisuri și înșelăciune.
Am semnat demisia acolo, în picioare, pe colțul biroului lui, fără să mă mai așez. Rodica trecea pe hol chiar în momentul acela, cu un dosar sub braț — dosarul cu contractul chinezesc, varianta corectă, cea salvată la timp. Nu s-a uitat spre mine. Nu avea de ce.
Am ieșit din clădire pe ușa principală de data asta, cu cutia mea de birou în brațe, și afară nu mai ploua. Câinele cu urechea ruptă dispăruse de sub streașină. Mi-am scos telefonul să sun un fost coleg, să văd dacă mai știe vreun loc unde se caută directori financiari, dar am renunțat înainte să formez numărul. M-am urcat în Logan-ul parcat strâmb și am stat acolo, cu cheia în contact, fără s-o răsucesc, uitându-mă la etajul șapte, la sala de sticlă, unde altcineva stătea acum la masa aceea, în locul meu.
