În dimineața aia ploua mărunt peste Cluj, iar eu număram a treia țigară pe care o fumam înainte de opt. Stăteam în mașină în parcarea firmei și mă uitam la geamurile etajului trei. Acolo era biroul lui Neagu. Acolo se decidea totul.
Eu sînt Mihai. Am tras pentru firma asta de transport aproape unsprezece ani. Am intrat ca simplu gestionar de parc auto, cînd aveam douăzeci și trei de ani și o fetiță de un an acasă. Acum am treizeci și patru, datorii la bancă pentru apartamentul din Mărăști și o fetiță care crește fără mine în timpul săptămînii. Dar a meritat. A meritat pentru că Neagu îmi promisese postul de director operațional. Îmi strîngea umărul la fiecare ședință: „Mihai, tu ești coloana vertebrală a firmei ăsteia. Fără tine, eu nu dorm noaptea.” Și eu îl credeam.
La ora opt fără zece mi-a scris pe WhatsApp: „Urcă la mine. Să vorbim ceva important.” Am urcat. Pe hol mirosea a cafea de la automat și a detergent industrial. Am intrat în birou și l-am văzut pe Neagu stînd în fotoliul lui de piele, cu mîinile împreunate pe burtă. Lîngă el, pe canapea, stătea o femeie pe care o cunoșteam doar din pozele de la petrecerile firmei. Sora lui. Marioara.
— Mihai, stai jos, te rog. Uite, e o discuție de familie, așa, mai delicată. Tu știi cît te apreciez, ești omul meu de bază. Dar Marioara are un băiat, pe Denis. E tînăr, e ambițios, vrea să învețe meserie. M-am gîndit să-l pun director operațional. Tu ai grijă de el, îl înveți tot ce știi. Ai răbdare, că e băiat bun.
Am simțit cum îmi trosnesc degetele pe genunchi. Unsprezece ani. Unsprezece ani de curse puse la punct, de șoferi găsiți la trei dimineața cînd dădea unul bir cu fugiții, de licitații cîștigate cu oferte pe care le făceam eu pe genunchi, în benzinării, între două drumuri. Acum venea băiatul surorii.
— Denis, adică? Băiatul care a picat bac-ul de două ori? — am întrebat, fără să clipesc.
Marioara a sărit de pe canapea:
— Domnule, tu ești angajat aici, nu ești acționar. Denis al meu n-are nevoie de bac ca să fie director. Are nevoie de o șansă. Și frate-miu i-o dă. Dacă nu-ți convine, ușa e acolo.
Neagu a ridicat palma spre ea, s-o potolească, dar n-a contrazis-o. A deschis sertarul și a scos un plic alb.
— Mihai, aici e o primă. Pentru munca ta. Și pentru înțelegere. Denis începe luni. Tu îl ajuți.
N-am luat plicul. M-am ridicat și am ieșit fără să trîntesc ușa. Asta am învățat în anii ăștia: ușile trîntite țin doi lei. Liniștea ține scump.
Luni, Denis a intrat în biroul meu fără să bată. Blugi rupți, parfum de ăla dulce de mall, un smartwatch care se aprindea la fiecare notificare.
— Salut, șefule! Hai să facem cunoștință. Unchiu-miu zice că tu ești creierul de aici, eu sînt doar fața. Perfect, mie îmi place să fiu față. Hai să începem cu ceva simplu: cu cine vorbesc eu cînd un client e nemulțumit? Dă-mi niște numere, că eu sînt om de relații.
I-am dat un dosar. Era cel albastru, pe care îl pregătisem de vineri. L-am pus pe birou, între noi, cu un gest calm.
— Aici ai tot ce-ți trebuie. Contractele mari, contactele operaționale, graficul de întreținere pentru flotă. Începe cu pagina trei.
El a fluturat dosarul fără să-l deschidă.
— Mulțumesc, tovarășe. Mă uit eu diseară, acum mă duc la un prînz cu niște băieți. A, și fă-mi o cafea dacă tot ești aici. Fără zahăr, dar cu spumă. Și nu de la automat.
A plecat fluierînd. Secretara a băgat capul pe ușă și a întrebat dacă să-i facă ea cafeaua. I-am zis că nu e nevoie, domnul director plecase deja.
Seara am stat pe balcon pînă tîrziu. De la etajul patru din blocul meu din Mărăști se vedea fabrica de bere, luminată ca un brad. Am sunat-o pe Roxana, prietena mea de la juridic, care mi-a zis cum era de fapt treaba: în România, dacă îți deschizi concediu medical, zilele de preaviz se scurg în timpul concediului. Nu trebuie să stai la birou, nu trebuie să predai nimic. E dreptul tău. Demisia se depune cu data de mîine.
Am deschis laptopul. Am scris demisia, am semnat-o, am scanat-o. Apoi am pus laolaltă documentele. Pe lista de contacte „operaționale” pentru Denis am trecut, cu mînă sigură, numerele la care avea să dea dacă suna:
O măcelărie din cartier — pe post de client principal. Un număr de telefon al unei firme de pompe funebre — pe post de partener de flotă. O pizzerie din Florești, la care chema mereu toți șoferii de pe „lista de colaboratori”. Și numărul lui Neagu — trecut la rubrica „service în caz de urgență”, ca să aibă cui explica de ce a pierdut licitația de aprovizionare cu materiale de construcții pentru primărie. Aia de marți, ora zece.
Marți la zece, eu eram acasă. Adică, oficial, în concediu medical. Nu eram bolnav, dar aveam o durere de cap care nu mă lăsa să dorm de cînd mi se promisese postul. Doctorul a scris: „sindrom de epuizare”. Șapte zile. Preavizul meu era demult la registratură.
La zece și douăzeci m-a sunat Roxana:
— Mihai, s-a întîmplat. Denis a intrat în licitație nepregătit. A sunat la măcelărie ca să confirme oferta de transport. Aia i-a răspuns că ei vînd pulpă de porc, nu au nevoie de transport. Apoi a sunat la pompe funebre, iar domnul de acolo l-a întrebat dacă are o comandă de sicriu sau doar se interesează. Pînă la prînz, primăria a atribuit contractul altei firme.
Am rămas cu telefonul la ureche. Afară ploua din nou. M-am uitat la dosarul albastru de pe masă, care îmi rămăsese acasă. În el aveam doar copii după contractele valorase, datele despre flotă, harta rutelor. De fapt, dosarul pe care i-l dădusem lui Denis era doar o colecție de hîrtii fără valoare, umplute cu date vechi, neactualizate. Citisem undeva că în caz de control, cei care nu-și cunosc actele cer ajutorul. Denis nu sunase pentru ajutor. Sunase să confirme o comandă de șnițele, probabil.
Neagu m-a căutat disperat. Mi-a lăsat șapte mesaje pe ziua de miercuri. „Mihai, te rog frumos, revino. Facem cumva. Denis nu-i pregătit, tu ești omul potrivit, vorbim despre salariu, despre bonus, orice.” I-am răspuns o singură dată, cu un text scurt: „Nu mă întorc. Demisia e la dosar. Data de pe ea era de luni, cînd Denis a venit nepregătit.” N-am mai deschis conversația.
Vineri, Denis m-a căutat el. M-a sunat de pe un număr necunoscut:
— Domnule Mihai, ești terminat. Știi ce mi-ai făcut? Am pierdut licitația, unchiu-miu m-a dat afară, m-a făcut de rîs în fața celorlalți. M-au sunat de la o firmă de pompe funebre să mă întrebe dacă vreau pachet complet. O să te Execuțiile se fac prin completare. Am închis.
A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la secretara de la birou. O cheamă Elena, are patruzeci de ani, doi copii, și mereu ne ținea sandwichurile calde cînd rămîneam peste program. Mi-a scris așa: „Mihai, nu-i nimic de salvat aici. Neagu a chemat pe altcineva din provincie, un băiat care acceptă jumătate din salariul tău. Aia e. Să nu te mai întorci. Și mersi pentru ciocolata din ultimul Crăciun.” Păstrasem tradiția: Moș Nicolae, cutii de ciocolată pentru secretare, din banii mei. N-aveam voie să le dau prime, dar aveam voie să le dau respect.
Sîmbătă, am ieșit cu fetița mea în parc. Am dat un leu la căruciorul cu vată de zahăr și am stat pe o bancă, uitîndu-mă la ea cum aleargă printre porumbei. M-am gîndit la Neagu, la Marioara, la Denis. M-am gîndit la cei unsprezece ani în care m-am trezit la patru dimineața ca să văd cum pleacă tirurile spre vamă. Și am simțit, pentru prima oară în viața mea de adult, că nu mai am nimic de demonstrat nimănui.
Luni dimineața, la ora la care altădată intram în birou, am mers la ghișeul băncii. Am depus actele pentru o linie de credit mai mare. Am ridicat toate economiile. Am făcut un calcul pe hîrtie: suma pe care o strînsesem era patru sute de mii de lei. Destul cît să iau un contract de leasing pentru două camioane. Destul cît să pornesc pe cont propriu, fără Neagu, fără „familie”, fără fete bătrîne scrise pe lista de telefon din greșeală.
N-am răspuns la niciun telefon de la ei. În schimb, am sunat la firma de pompe funebre. Am întrebat dacă ei caută partener de transport. Un domn foarte politicos mi-a zis că tocmai s-au despărțit de un colaborator și că mi-ar putea oferi un contract de test. I-am mulțumit. Apoi am pus jos telefonul și am zîmbit.
Ploua iar. Dar nu mai era ploaia aia de dimineață, din parcare, cînd număram țigări. Era o ploaie curată, de final de august. Mi-am ridicat gulerul și am pornit spre casă. Fetița mea desena pe asfalt cu o cretă albastră. Cînd m-a văzut, a ridicat desenul: un camion cu numărul meu. I-am zis că e cel mai frumos camion din cîte am văzut vreodată. Mi-a răspuns că al ei o să fie mai bun, pentru că o să-l conducă ea. Am rîs. A pus creta jos. Am luat-o de mînă. Am plecat împreună.
